Marti se faceau exact 3 saptamani de cand ma mutasem in casa aia frumoasa de pe straduta intortocheata, fara scop sau sens, umbrita mereu de copaci atinsi de maini demult disparute. Fiecare casa care ii strunea cursul era un morman de amintiri si drame, bucurii si istorii uitate chiar si de putinele umbre care mai traiau in ele. De cand ma mutasem, ieseam in fiecare seara si ma plimbam pe strada. Incet, cu mainile in buzunare, admirand fiecare element gandit si croit de oamenii de alta data. De trei saptamani, seara de seara, bateam strada aceea ca un tunel de crengi si elemente arhitecturale, ajungand mereu mai departe, seara de seara, dar niciodata la sfarsitul ei. Eram mereu silit sa ma intorc pe unde venisem, fara sa castig nimic in fata strazii, oricat as fi mers in plus fata de seara anterioara. Capatul ei ramane undeva departe sau aproape, dar complet nebanuit mie. Nu existau strazi adiacente ei. Era ca un fir de labirint unic, dar tot imposibil de parcurs. Faceam traseul inapoi grabit, in intunericul netulburat de slabele lampi stradale amplasate rar. Casa mea aparea ca o salvare, ca o oaza in mijlocul unei nelinisti nebanuite. Dupa ce mi-am mutat cutiile cu carti, un sac nu foarte mare cu haine si ceva tablouri, mi-am dedicat noptile ca sa imi aranjez noua locuinta asa cum aveam nevoie de ea. Casa statuse goala 3 ani. Ma ajutase un amic sa o cumpar. Auzise de ea, aparuse pe piata cine stie de cat timp, nu se bucura deloc de atentia de care ar fi trebuit sa se bucure o astfel de proprietate din zona orasului vechi. Mi-a trimis un link, cele cateva poze m-au fermecat imediat. Am sunat cum am vazut anuntul, convins ca mi se va spune ca fie a fost o greseala, fie ca nu mai este disponibila. O voce fada si fara identitate mi-a dat intalnire in fata casei, la ora 17. Am ajuns acolo la 16 si am petrecut intreaga ora studiind casa si strada. Un domn inalt, cu obraji supti si par rar pieptanat intr-o parte, cu o mapa inutila asortand un costum fara varsta, dar demodat, m-a surprins cand ma uitam printre zabrelele unuia dintre geamuri. Nu i-am retinut sincer numele. Niciodata nu am reusit sa trec peste minusul asta. Efectiv nu retin numele din momentul in care sunt rostite. Aud un murmur dinspre interlocutor, dar imi raman intiparite doar trasaturile fizice ale lui. Elemente de caracter. Frici. Dar nu si numele. Domnul cu servieta s-a recomandat ca fiind mandatarul proprietarului. Avea imputernicire sa vanda. Fara intermediar, fara negocieri. Mi-a spus pretul si era cel pe care il vazusem in anunt, imposibil de mic, la cel mult o treime din costul real. Am acceptat imediat, sub rezerva corectitudinii actelor. A doua zi eram la notar, care verificase actele, a treia zi faceam contractul. In nici o saptamana eram proprietarul unei case cum nu crezusem niciodata ca voi avea. O casa antebelica, pe un singur nivel, cu arcade maiestoase si curte larga, pietruita, cu copaci batrani, gard de caramida si zabrele cum nu se mai lucreaza de cateva zeci de ani, o casa cu saloane largi si inalte, cu intrare in spate si lucarne in acoperisul unduit ca spinarea unui dragon. Avea nevoie de ceva ingrijire. Dar nu era graba. Era a mea si ii puteam reda stralucirea de odata incet, in ritmul meu. Niciodata nu avusesem un loc al meu. Prieteni cu care sa imi pierd noptile. Cel mult colegi slugarnici si amici care ma priveau distant. Probabil nu mai distant decat ma purtam eu cu ei. Nu imi amintesc primii ani de viata. Orfelinatul… Situatia juridica a casei asteia fusese ciudata. Cautasem in arhive. Gasisem planurile arhitecturale, referiri in presa de la 1900 despre petrecerile date in casa ‘doamnei K’ si chiar cateva poze innegrite si nesigure, care aratau fantomele altor epoci adunate pe scara principala, in tinuta de bal, cu ochii nefiresc de albi si largi, privind parca ingroziti catre aparatul de fotografiat. Casa fusese construita cu vreo 20 de ani inainte de pozele respective de un personaj obscur, a carui existenta si avere fusesera meteorice si despre care nu se mai gaseau detalii in acte. Din 1948, casa intrase in patrimoniul statului, iar detalii despre eventualii chiriasi lipseau. Dupa ’89, fusese revendicata de un proprietar anonim, care isi protejase identitatea in presa vremii. Stand mai mult goala, casa a mai trecut totusi prin 4 proprietari, toti vanzand-o insa intr-un timp extrem de scurt. Nimeni nu o detinuse sau locuise in ea mai mult de cateva luni. Ei erau singurele certitudini umane, singurele nume in actele casei. Cautand locul cel mai bun pentru diversele mele lucrari de grafica, ajungeam sa optez pentru locurile alese de fosti proprietari, marcate prin chenarul acela negru de jeg lasat de rama tabloului pe perete. In scurt timp, toate urmele au fost acoperite. Parea ca si peretii arata mai bine, asa. Domnul cu servieta era ‘un amic’ de familie al celui care fusese ultimul proprietar. Cel putin asa mi s-a recomandat. Avea drept legal de valorificare a tuturor bunurilor celui plecat. Exact asa se exprimase. Plecat unde? nu m-am putut abtine sa intreb. M-a privit cu ochi incolori si parca de sticla, dar nu mi-a raspuns. Dupa ce am spalat pardoselile si am facut rost de cateva draperii lungi, maiestoase, interiorul s-a modificat radical. Nu am adus multa mobila, nu simteam nevoie. Am tinut prima petrecere la nici o saptamana dupa ce m-am mutat acolo. Am incercat sa recream poza de epoca gasita de mine in arhive. Pe scara de la intrare, un rand de doamne, fata in fata cu un rand de domni, fiecare sprijinind balustrada aceea arcuita de marmura. Am ras, simtindu-ne ca niste invingatori. Peste 3 zile, inramam poza si o puneam in holul de la intrare, alaturi de originalul de epoca. Totul se intampla extrem de repede. Ma simteam deja acasa. Seara de seara imi faceam rondul pe strada. Noaptea stateam pana tarziu si lucram. Eram deja de-al locului. De dintotdeauna. Duminica trecuta nu am iesit nicaieri. Facusem un dus, am lasat muzica sa cante in surdina, mi-am pus un pahar si am plecat in dormitor. Am adormit cu lumina deschisa. Era 02:45 cand m-am trezit. Undeva, incert dar distinct, se auzea un ciocanit. Ritmic. In reprize de cate 3. Prea ordonat ca sa fie un animal, m-am gandit si m-am ridicat din pat. Am facut un tur prin casa incercand sa imi dau seama de unde vine. Mi-am dat seama ca muzica se oprise. Era un playlist de 5 ore, player-ul era deschis, doar muzica se oprise. Pana sa ajung in bucatarie, ciocanitul incetase. Totusi, un animal prins in perete, undeva. Un soarece, m-am gandit. Am stins lumina si m-am culcat la loc. Am uitat incidentul, asa cum uiti orice nu este repetat intr-un interval semnificativ pentru tine sau care nu gaseste un anumit reper in sistemul tau de valori, reper care transforma o intamplare banala intr-un eveniment, o oarecare forma gasita intr-un copac sau pe un nor in fata lui Iisus si asa mai departe. Peste o saptamana, insa, scena s-a repetat. Am deschis ochii in bezna dormitorului meu si am auzit clar cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Am stat nemiscat in pat, ascutindu-mi simturile pana m-au durut timpanele si un tiuit mi-a adus o lumina alba in pupile. Oricat am ascultat mai departe, ciocanitul nu a revenit. A doua zi, ieri, de fapt, in timp ce imi beam cafeaua, mi-a venit idea sa ciocan in peretii din buctarie, sa vad daca sunt dublati de rigips. Erau pereti vechi, din caramida. Ideea ca un animal (soarece?) imi racaie peretii pe interior si ca ar putea fie sa imi distruga cabluri electrice, fie sa moara in perete, nu imi convenea prea mult. Tin minte ca imi spusese un constructor odata ca rozatoarele isi fac loc in pereti si ca nu e rar sa si moara acolo, ca niste Ane zidite in creatii pe care nu le inteleg. Am lasat cana deoparte si am inceput sa imi plimb incet mana pe pereti. Bucataria e in spatele casei, unde exista si o iesire catre curte. In afara de pod, unde nu ajunsesem inca, mai exista o anexa in spatele curtii, incuiata cu un lacat vechi si ruginit. In coltul de dupa chiuveta, camera face un unghi ciudat de 90 de grade. Intind mana sa pipai peretele si acolo, dar, spre marea mea supriza, nu simt perete. Ma uit dupa colt si vad ca exista un fel de coridor stramt. Cum dracului nu l-am vazut pana acum? Stiu ca sunt intr-o zona slab luminata in care nu umbli, dar am luat la pas casa de atatea ori! Imi sug burta si ma strecor prin coridorul ala. Merg vreo 5 metri si dau de o scara ingusta. In capatul celor cateva trepte este o usa incuiata. Fir’ar sa fie! Ma proptesc cu umarul in ea. Usa e parca zidita. Strang din buze si cobor frustrat. In timp ce caut scule cu care sa sparg usa aia, ma loveste o nedumerire. Unde exact urca treptele alea? In pod? De afara nu pare ca exista destul loc ca sa ai unde sa si intri dupa usa aia blocata. Casele astea vechi si intortochate gasesc insa mereu o cale sa te surprinda. Telefonul ma scoate din gandurile mele. Ma uit la ceas si imi dau seama cu groaza ca au trecut 2 ore! Ce dracului? Ma imbrac in viteza si fug la lucru. Ajung seara acasa rupt de oboseala. Fac un dus si ma intind. Toata ziua m-am gandit la usa aia nenorocita. Dar e in regula, stiu ca nu pleaca nicaieri. O pot deschide si maine. Sau in weekend, ca maine iar am treaba… adorm. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Ascult cu respiratia oprita cum zgomotul isi face loc in casa mea. In mintea mea. Acum, ca am descoperit usa aia nenorocita, mi se pare ca sunetul vine din bucatarie. Ma decid sa ma dau jos din pat. E liniste. Merg incet spre bucatarie. Nimic nu se aude. In afara de lumina care intra pe geam, nimic nu tulbura negura din casa. Chiar, de ce nu aprind lumina? In bucutarie totul este linistit. Incerc usa din spate si e incuiata, cum am lasat-o. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Zgomotul nu vin din bucatarie. Vine de unde am plecat eu. Ma intorc spre living. Verific si usa de la intrare si este incuiata si ea. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Zgomtotul parca se aude mai tare, mai indarjiit. Ascult langa fiecare perete in living. Nimic. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Este din nou undeva in spatele meu. Dar in spatele meu e bucataria. De acolo vin. Sigur nu se aude de acolo. Atunci? Intru in baie si aprind lumina. Figura mea incordata ma priveste intrebator din oglinda. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Nu are cum sa vina din dormitor. De acolo vin eu, stiu ca acolo nu se auzea. Un gand ma loveste deodata. Podul. E singurul loc de unde s-ar auzi asa, peste tot. Maine intru in pod, orice ar fi. Ma gandesc la asta in timp ce stau in picioarele goale pe pardoseala rece, ascultand. Ma simt incordat ca un arc. Ma reped in dormitor si aprind lumina. Ceasul de pe noptiera arata 02:47. 02:47! Ma uit la ceasul ala nenorocit de parca vreau sa il distrug cu privirea. De cand ma vantur prin casa, inseamna ca m-am trezut la exact aceeasi ora ca in prima noapte cand am auzit ciocanitul. Stiu sigur, adormisem cu lumina aprinsa, muzica pornita, m-a trezit... Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Trag aer in piept. Sunetul se aude de undeva din spatele meu, probabil living. Ma intorc in living si aprind luminile. Le aprind si pe hol, si in baie si in bucatarie, intru in birou si aprind lumina, alerg in baia de serviciu si aprind lumina. Sa fie lumina peste tot! Sa nu se ascunda nimeni! Ce soarece face asta? La ora fixa? Stau in picioare incordat si ascult. Nu se mai aude nimic. Imi torn niste whiskey in pahar si sorb din el mult mai lejer decat ma asteptam. Ii dam maine de cap. Las lumina aprinsa peste tot si ma bag in pat. E lumina afara cand deschid ochii. Imi dau seama ca am adormit fara vise, cu toate luminile aprinse in toata casa. Le sting pe traseul catre baie. Azi nu merg nicaieri. Azi, si imi pun pasta de dinti pe periuta, azi deschid usa din pod. Ma clatesc, ma sterg si ma dezbrac de hainele in care dormisem. Le arunc pe jos in baie si merg gol in bucatatarie, unde pun cafeaua la facut. Deschid usa din spate. E o dimineata frumoasa de primavara. Aerul proaspat imi invaluie corpul. Soarele isi face loc pintre crengile vechiului nuc din curte. Am o stare buna. Imi torn cafea si ma duc sa pun niste haine pe mine. Nu am rabdare, trebuie sa ajung in pod. Ca sa ajung in pod, trebuie sa cobor din tavan o scara longitudinala de fier. Urc pana la un chepeng pe care il deschid fara greutate. Am o lanterna prinsa pe frunte si o pornesc. Un hau negru fragmentat de diverse forme depozitate acolo. Urc cu totul si imi dau seama ca nu este destul de inalt cat sa pot sta in picioare. Merg aplecat si inregistrez cu interes diverse lucruri abandaonate acolo. Intre ele, o cada. O cada din aia veche, de fonta, enorma, imposibil de mutat. Cum a ajuns aia acolo e un mister. Cel mai probabil, casa a suferit modificari de-a lungul timpului, iar o alta intrare a fost zidita. O cutie de lemn plina cu sticle. Caramizi. Bucati de tabla. Nimic interesant. Speram sincer sa gasesc niste mobila, niste carti vechi... Dar nu. Podul nu este fragmentat in camera distincte, ci se intinde ca o sala mare si scunda pe toata suprafata casei. Lumina de pe capul meu este mica si nu imi dau seama de eventualele gauri in pereti, prin care sa intre un soarece. Un soarece? Care bate ritmic la 02:45? Alung gandul si trag de lemnele batute in cuie in dreptul lucarnelor. Sunt fixate solid acolo, imi trebuie ceva serios cu care sa le scot si sa fac lumina in pod. Destul de prafuit si dezamagit, cobor pe unde am venit. Daca tot am inceput, e momentul sa vad si ce e cu usa aia blocata. Nu imi dau seama cum ar comunica ea cu podul, dar sigur a mai existat o intrare aici. Merg in bucatarie cu o ranga de fier luata din curte, de langa anexa incuiata. Dupa primele incercari, imi dau seama ca nu am cum sa fac o parghie ca sa fortez usa, e prea lipita de canat. Imi trebuie o surubelnita si un ciocan. Fixez surubelnita in yala si incep sa lovesc ritmic. Cioc-cioc-cioc. Pauza imi rasuna in minte in timp ce lovesc in surubelnita aia. Nu trebuie sa dau de prea multe ori si broasca cedeaza iar usa se intredeschide usor. Imi dau seama ca imi tin respiratia in timp ce intru incet in camera intunecoasa. Pipai peretii cu mana si imi dau seama ca sunt acoperiti cu un tapet destul de gros si iesit in relief. Pare sangeriu in lumina lanternei mele. Inca doi pasi in incapere. Este destul de inalta cat sa pot sta fara probleme in picioare. Deci nu are legatura cu podul, cel putin nu inca, ma gandesc. Merg incet printr-un fel de hol care da intr-o nou incapere, larga, cu ferestre mari deschise spre o curte. Incerc sa imaginez planul casei si nu inteleg defel unde sunt. Ideea ca am cumparat o casa careia ii descopar spatiu in plus mi se pare fantastica si entuziamsul pune stapanire pe mine. Casele astea sunt vechi, au trecut prin zeci de maini si modificari cu care planurile cadastristilor nu au mai tinut pasul. Camera in care ma aflu are tavanul boltit si ferestre din acelea mari, arcuite. Ma uit afara. O curte napadita de iarba si copaci batrani. Nu imi dai seama unde vine asta, spre ce curte vecina sau daca face parte tot din curtea mea. Pe peretele din dreapta vad o urma din aia jegoasa a unui fost tablou. In mod cert nu sunt primul care intra aici, ma gandesc amuzat si fac o plecaciune unor locuitori demult plecati. Imi dau seama ca telefonul imi suna din bucatarie, asa ca imi fac drum inapoi prin coridorul intunecat si tapetat. Da? Alo? Ma uit la telefon si este inchis. Il repornesc curios sa vad cine ma sunase si ma uit pe geam. E seara. Simt ca nu mai am aer si am nevoie sa ma asez pe jos. Nu e posibil sa fi stat o zi intreaga pe holul ala intre bucatarie si camera nou descoperita. Nu e posibil! Telefonul se deschide in mana mea. Niciun apel nou. Trag aer in piept si ies afara. Am nevoie sa ma misc. Am nevoie sa ma linistesc. Imi aprind o tigara si ies in curte. Privirea imi cade pe anexa aia incuiata. Ma proptesc hotarat in fata ei, cu ciocanul in mana si tigara in coltul gurii. Lucrez mecanic, fara sa ma grabesc. Fumul imi intra in ochi, iar transpiratia care mi se prelinge de pe frunte imi amplifica usturimea. Nu ma opresc pana nu cedeaza lacatul ala vechi si se preda sfaramat la picioarele mele. Imping usa si scuip mucul tigarii dintre buze. Inauntru e intuneric si miroase umed. Las ciocanul sa cada pe pamant si intru incet, ca un condamnat care paseste spre esafod. Un scaun vechi, cojit si subred. Niste scanduri asezate in picioare, spre capatul camerei. O masa langa intrare. Pe masa este un catalog vechi, plin de praf gros si pamant intarit. Il iau si ies incet cu el, afara. Ma asez sub un copac si trag aer in piept. Suflu usor peste coperta veche, mancata de vreme si deschid catalogul. Hartii ingalbenite, cu marginile mancate de umezeala, cad din catalog in poala mea, pe jos. Aleg la intamplare una din ele si o despaturesc. Este un plan vechi, probabil originar, al casei. Cote si detalii. Iau alta hartie. Descrierea materialelor folosite. Iau alta hartie. Descrierea exteriorului si a gardului. Iau alta hartie. Este o hotarare judecatoareasca din 1991 privind retrocedarea locuintei catre proprietarul de drept. Anexata are 4 contracte de vanzare – cumparare, redactate ulterior, pe parcurs ce casa isi schimba stapanul. Sau servitorul. Le citesc incet, calm si fiecare cuvant are impactul unui gong in mintea mea. Termin de citit si o iau de la capat. Numele celui caruia i se retrocedeaza locuinta la inceputul anilor ’90 este acelasi cu numele celor care o cumpara ulterior, in 4 ocazii diferite. Este numele celui care este numit prim proprietar, la inceputul secolului trecut, in decizia de retrocedare. Este numele meu. Nu stiu de cat timp merg pe strada. Casa dupa casa, copaci batrani si coturi nebanuite ale strazii. Mereu. Imi pornesc GPS ul ca sa vad cat exact dureaza strada asta, dar nu am internet. Simt ca ma sufoc iar. Trebuie sa existe explicatii pentru orice, imi spun, si o iau la fuga. Asa, o sa ajung mai repede la capatul ei. Alerg si nu intalnesc niciun om pe care sa il intreb. Transpiratia imi intra in ochi, respir tot mai greu, iar strada se desface mai departe neabatuta in fata mea. Pana departe. Pana nu mai vad de copaci si case. Ma intorc acasa invins. Pe hol, ma uit la cele doua poze de pe hol, pe langa care trec. Imi recunosc prietenii, aflati acum in poza de epoca, imbracati in redingota, cu joben, alaturi de alte figuri demult devenite mazga. Eu stau stingher in poza facuta recent, inconjurat de oameni necunoscuti mie. Merg fara pic de vointa in bucatarie, prin coridorul tapetat si intru in camera noua din spate. Pe perete nu mai este urma tabloului, ci este chiar un tablou din care Doamna K priveste arogant. Inregistrez asta fara pic de emotie. Natural. Ca pe ceva ce asteptai sa vezi. Ma indrept catre capatul camerei si stiu ca acolo voi descoperi o alta usa, o alta trecere catre o noua zona a casei, neexplorata inca. Merg pe intuneric, nu am nevoie de lumina, merg si inregistrez incaperi noi, una dupa alta, cu geamuri mari, prin care vad umbrele fantomatice ale pomilor batrani. Unele camera sunt mobilate, unele sunt complet goale. Ma plimb prin holuri labirintice si din ce in ce mai inguste, in camera tot mai largi, urc mereu cateva trepte, dar imaginea de afara ramane aceeasi, gradina napadita de verdeata, imposibil de localizat, sigur undeva pe strada asta fara sfarsit, langa casa asta care creste o data cu pasii mei. Imi vin in minte actele casei, cu numele celor 4 ultimi proprietar. Cu numele meu. Ii vad, ii recunosc, ne stim demult, sunt cei in poza veche din hol. Ultima camera in care intru imi prezinta un perete enorm alb. In mijloc este un grilaj din acela de aerisire. Mic, patrat, cu bare groase prin care abia vezi ce este dupa el, lipit de el. Imi lipesc corpul de perete, mainile desfacute pipaie albul rece cu palmele, fata mi se impinge in grilaj si devine una cu el. De cealalta parte vad holul de la intrare. Clipesc si genele mi se rup si raman pe barele grilajului, incerc sa focalizez si ma regasesc alaturi de ceilalti 4 proprietari acolo unde stiam ca voi fi, in poza de epoca. Doar noi am ramas acolo, privind mut si speriati catre aparatul de fotografiat, langa poza nou facuta, unde sunt toti prietenii mei. Fara mine. Ma desprind de perete si aud clar: cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Ascult atent si ma lipesc de alt perete. De dincolo pare ca se aude. Ridic si eu mana si raspund chemarii: cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Ascult. Ascult si astept raspunsul lor. Stiu ca va veni. Pana atunci, le voi povesti eu despre mine. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza…
0 Comments
Leave a Reply. |
NOWHERE. And fast.Celor care, în ciuda tuturor temerilor, credem mai departe în steaua noastră. AUTHORO utopie în 5 capitole individuale, în senzații și imagini, trăită de Victor Vava Ferezan. CUPRINS
|