1 Eram bocna cand am intrat in dus. Imi simteam si pleoapele reci, pe ochi. Ca ale unui mort. Ma uitam la degetele de la picioare, rosii, in apa fierbinte, si nu le simteam deloc. Le descopeream straine. Destul de simpatice, totusi. Degetele de la picioare sunt foarte importante. Pot sa dea de pamant cu tot restul, daca nu sunt potrivite. Daca nu sunt perfecte. Apa curge ca mercurul peste mine. Ma inteapa pe tot corpul inghetat. Ador frigul. Scoate orice urma de rutina din mine. Ma ascute. Ma trezeste. Ma lasam reconstruita de apa fierbinte, picatura cu picatura, capul plecat, fara gest, fara vointa. Ma gandeam la el. Ma trezea exact ca frigul. Acum ceva timp… Ii placea sa fie acolo unde eleganta de strada joaca table, la colt, cu viata fara compromisuri. Unde toate gramele de aur nu fac, cateodata, cat un singur gram de praf. Unde oamenii isi cer dreptul cu dintii inclestati, cu pumnii stransi. Unde regulile furnicilor societatii se ineaca in scuipatul celor care nu isi gasesc locul in musuroi. Dar nu traieste acolo. Vine seara de seara, se stie cu toti, ii place sa priveasca, ii place sa schimbe zambete cu ei. Oscileaza intre a-i privi de sus si a tanji dupa compania lor. ‘Imi rapesti bucuria de a vb cu tine beat?’ ‘…nu e asa rara ocazia, sa stii’ ‘Ar fi chiar placut sa te aud, beat. Nu neaparat vorbind. Sa te aud. Daca te imbeti si simti ca te arde limba, sau ma rog, astept sa ma distrezi’ ‘ca in seara aia?’ ‘Care?’ ‘Aia in care m-am uitat la pupilele tale dilatate de foarte aproape’ ‘Ah. Da... (Zambet) Vezi, de aia imi plac ochii deschisi la culoare, ca o poti da in alta perspectiva a intimitatii. Am fumat, sa stii. De aia sunt asa poetica… Esti amuzant si cand nu esti beat. Sau poate esti mereu beat cand vorbesti cu mine si eu nu stiu‘ Red nails. Dark nails. Fum si poezie. Dezamagire si ipocrizie. Cred ca am sa ma imbat si eu la noapte. Da. Sunt iar vagaboanda nimanui in afara de mine, m-am retras in sticlele si in starile mele acum, dar… simt nevoia acuta de tine. Nu de tine, asta de acum. De cine erai. La ceilalti stiu ca nu se poate intoarce. Nu poate trai ca ei. Printre ei. A fugit de ei, o data, si drumul nu poate fi refacut inapoi, peste linia aia care tine de optiuni. Optiuni dictate de lutul din care esti facut. Mai moale sau mai tare. Cu asperitati sau neted. Il sufoca platitudinea lor. Felul in care isi accepta sfarsitul inainte sa traiasca, inainte sa simta ce este viata, cu adevarat. Se inhama la compromisuri si la rutina. Pun o haina purtata de milioane, inaintea lor si fac tot posibilul sa intre in rol. Chiar daca haina e mare, sau rupta, daca atarna, daca te face sa plangi noaptea. Fii si tu ca oamenii normali! Nimic nu te leaga mai rau ca sforile alea invizibile din capul tau. Iar el si-a dat seama la timp de asta. Acum incearca sa coboare inca un pas. Sa mearga acolo unde regulile se fac din mers si se abandoneaza imediat ce te-ai pus in miscare. ‘Nu imi plac golanii. Imi place de tine, ca esti mega golan. Imi vine sa urc pe tine cand te vad. Si ai privirea aia Ma futi din priviri cand te uiti la mine. Esti exact cum credeam ca esti, doar ca mai misto’. Toti futem virtual oamenii cu care stam aiurea la o vrajeala nevinovata. Oamenii care ne insotesc drumul fara tinta prin noptile singure. Care ne fac sa ne simtim si mai singuri. Cateodata cred ca eu sunt apendicele poftelor mele. Imobila si incapabila sa rezist deciziilor care ma ard inauntru. Sunt un Cronos pe dos. O Gaia curva intr-o vitrina din Amsterdam. Devorata de proastele decizii. M-am sters cu un prosop aspru. Alb. Prea mic. Imi simt epiderma cum protesteaza la lipsa asta totala de eleganta, dar o ignor. Incerc sa prind un rol de cateva saptamani. Nu am reusit nici sa misc pana la teatru. Simt ca nu pot nici macar sa citesc un cacat de rol pentru o proba. Creierul imi tace. Nimic din ce iau nu ma ajuta. Arunc fraze disparate in conversatii fara substrat si ma agat de ele ca sa construiesc ceva de acolo. Vax. Abia ieri mi-a venit ideea geniala. Am decis sa fac pactul. Am cerut 10 ani mari. Fabulosi. 10 ani care sa imi epuizeze tot ce am, dupa care, cortina. Cam ca amaratul ala care s-a inteles cu dracu’. Faust, in caz ca nu stii care dintre ei. Singura diferenta este ca eu, dupa 10 ani, nu am ce sa las Necuratului. Nu am nici acum. Si daca as avea, vreau ca astia 10 ultimi ani sa consume orice urma de suflet a ramas pe undeva. Dupa ce am trasat mental reperele contractului, m-am facut praf. Sa aiba dracu’ grija de posesiunile lui viitoare. Cateodata am nevoie sa ma imbat… Deseori am nevoie sa ma imbat. Nu sa ma vad cu oameni , nu sa radem, nu sa ne povestim momentele tari in timp ce bem. Nu. Nu vreau oameni, Vreau doar sa ma imbat oribil si sa fiu cu mine. Cu minusile mele. Cu nostalgia mea nenorocita. Esti binevenit, aici ai sa moooori… Dimineata eram o epava. Am facut un efort supraomenesc sa ma dau jos din pat ca sa borasc la baie. Am borat alte dati in camera si nu e combinatie. Chiar deloc. Asa ca am decis sa trec de faza asta si sa trag de mine destul cat sa ajung, mereu, la baia aia nenorocita. A fost destul de ok. Am borat in mare parte pe langa toaleta, dar macar eram in cartierul corect. Am sprijinit peretii pana la bucatarie. Stiu ca prima cafea ma va face sa vars iar, dar e musai sa o beau pentru ca altfel nu exist. Nu stiu cum e sa bei bere dimineata cand te simti ca mine. Imi imaginez ca oribil. De fapt, e oribil sa bei bere cam oricand. Incerc sa gasesc un punct de sprijin pentru universul care se invarte mai departe, fara mine. Eu plutesc intr-un punct mort, exact cum faceau machetele lui Kubrick in Odiseea Spatiala. Iar in punctul ala mort, deodata, nu eram singura. Nu mai eram. Am vazut foaia fara sa vreau. Pur si simplu era nenaturala acolo. Am ridicat-o gandindu-ma ca era o factura si am citit scrisul ala strain, cu pixul: Pe potecuta plecai, Pe poteca necalcata, De roua nescuturata. Gasii acolo mandrul zvarcolindu-se, Jeluindu-se. Eu l-am privit, Dar stiam ca eu l-am gasit. Pe scara de argint tu ai urcat Si de mana m-ai luat Si cu mine ai plecat. In piept ‘mi pusei steaua mare, Se uita la mine cu frica lumea si tara; Imi pusei in umeri, Doua aripiele. Tota lumea se uita cu frica la ele. In spate imi pusei luna cu stele, Se uita lumea de departe la ele. Si cu mine vei pleca, In lacul cel negrul Unde infloreste nufarul, Si stiam. Tot ce-ti voi cere Voi primi. Am ras sincer. De fapt mint. As fi ras cu adevarat sincer daca as fi recunoscut scrisul. Daca nu mi-as fi amintit cu certitudine ca aseara era goala masa si ca nu m-am vazut cu nimeni de cand am intrat in casa. Daca nu as fi stiut cu certitudine ca nu am avut niciodata cerneala verde, cu care sa scriu asa tampenie. 2 Tin minte cand eram mica… ma uitam la un mester care facea un calut de lemn. De la o bucata de lemn, la animalul ala minunat, cu ochi vopsiti albastru. Tin minte cum ii fixa saua si coada. Cum le batea in cuie, iar eu ma uitam doar la ochii calului si la durerea din ei. Ce fac eu cu adevarat cu pasiune? Pana nu demult, eram o actrita pe val. Promiteam, cica. Pana nu demult, eram Miss K, cea mai bine platita mistress de pe forumurile cu libidinosi carora le placea sa imi simta furia. Si nimeni nu vedea asta in mine, cand ma priveau de sus, pe strada. Dar sunt asa de multe ca mine… femei pe care le vezi pe strada, in magazine, la munca si despre care nu ai banui nimic… Pana nu demult, era el. Azi? Azi ce? Ne vorbim sporadic. Ne vedem si mai rar. Nu stiu… am timpul meu si ritmul in care traiesc nu se suprapune neaparat cu cel universal. Cu al lui. Am tendinta sa raman ancorata in timp. Intr-un moment care nu mai este prezent decat pentru mine. Care e trecut pentru ceilalti, asta daca isi mai amintesc de el. Realitatea lor e alta decat pentru mine si nu ma regasesc in ea. Stii cum sunt pozele alea de demult? Dinaintea razboiului? Te uiti la strazi, case, masini si oameni care nu mai exista. Te uiti la stafii innegrite de destinul pe care il intuiesc. Dar nu sunt in mintea ta. Chiar au existat. Chiar au avut vise si secrete, chiar au plans si au facut rau. Iar azi, poza aia e goala. Nimeni si nimic din ea nu mai exista. Pentru mine, insa… Timpul nu mai trece. Timpul sta pe loc. Saptamana trecuta a venit la mine pe neasteptate. ‘Pune-mi, te rog, un whiskey’ Ii torn cuminte in paharul lui, cat stiu ca ii place sa ii torn. Ma uit la sticla. Daca beau cu el… Un pahar de scotch sec acum, nemancata, si voi fi ca acum o luna, la premiera piesei. Ultima in care am jucat. Ma intrebi cum a fost? Ca am uitat replicile nu conteaza. Ca am stat pe scena ca o statuie 1 minut nu conteaza. Ca am borat pe canapeaua aia mov de pe scena? Nu, nu e mare branza. Ca am injurat publicul si am aruncat cu recuzita in ei? Ca m-au scos cu paza de acolo? Nu stiu ce sa zic. Nu simt ca am facut ceva iesit din comun. Eram la teatru, totusi. ‘Merci’ Ia paharul si soarbe o gura. ‘Ti-am adus ceva’ O punguta. O cutiuta. Parfum. Magie Noir. Parfum de babe. Super. Rade. ‘Ia-o incet, pisico. Incearca-l. L-am simtit zilele trecute pe cineva si mi-am amintit cat de mult ma starnea. Am vrut sa il simt si pe tine’ Il privesc salbatic. ‘Si pe mine? Daca pe ailalta mirosea asa bine, de ce dracului mai ai nevoie? Faci clasamente?’ L-am desfacut. M-am dat cu el atat de mult incat aproape mi s-a facut rau de la el. De cat de puternic este. Nici nu tin minte cum ne-am tras-o. Sau daca am ajuns sa urlu cum stiu ca ii place. Nu tin minte nici macar cand a plecat. De ce a mai venit? Zilele care au urmat, m-am dat iar cu mizeria aia de parfum. Nu stiu de ce. Imi era greata de fiecare data cand o faceam. Nu puteam dormi. Dimineata nu ma puteam trezi. Intrasem deodata intr-o nebuloasa unde eram singura. Unde nu ma vedeam cu nimeni, nu ma cauta nimeni. Nu ma mai stia nimeni. Sincer, nici nu stiu daca mai am abonament valabil la telefon. Oricum, nu m-a cautat nimeni de ceva timp. Traiesc intr-o bula atemporala. Am unghii mari si neingrijite. Parul mi-e incalcit si uscat. Si jur, jur ca am vazut un rid ieri cand m-am uitat in oglinda. M-am uitat din greseala, doar treceam pe hol si am vazut o creatura necunoscuta de care mi-a fost frica. Am fugit in bucatarie si am baut direct din sticla, fara sa respir. Noaptea stau treaza si visez cu ochii deschisi. Prin fum, imi vin amintiri disparate, imagini de demult, parca din alta viata… un om de paie enorm, care arde, apa multa, fara sfarsit. Noi facem asta de mult inaintea ta , de mult inaintea timpului… iar acum e timpul tau sa o faci mai departe. Plang. Au trecut 3 saptamani de cand nu am mai iesit din casa. Imi e rau de la lumina. Am senzatia aia pe care am incercat-o cand eram mica si am vazut prima oara moartea. Traversam strada cu tata. Era lume si nimic nu misca in soarele ala desaturat si rece ca intr-o filmare. De sub roata din fata a camionului aluia mare si vechi iesea o mogaldeata intr-o haina verde. Totul se vedea perfect, haina nu avea cute, parea ca intorsesei imaginea si o culcasei pe asfalt. Tot corpul era intins cuminte langa roata. Doar capul era sub roata. Printre oamenii care stateau muti si inmagazinau toate detaliile am vazut totul, ca printr-o spartura in zid. I-am vazut creierul si sangele intinse din capul explodat de sub roata. Nu inregistrezi oroarea. Inregistrezi detalii. Mana tatalui care mi-a acoperit, prea tarziu, ochii. Felul cum m-a tras de acolo. O sirena. Trotuarul. Camionul era murdar. Pe jos sunt hartii mototlite. Imi strang in mana marginea hainei mele mici si tricotate. Ce mult e de atunci!... Traiesc doar noaptea. Ieri am gasit in laptop o colectie de poze facute nu tin minte cand. Stii crucifixele alea oribile de la intrarea in sate? Cate o cruce cu un Iisus pe ea? Astea difera de la sat la sat, de la regiune la regiune. Ei bine, eu am cateva zeci de poze, facute peste tot prin tara. Cand? De ce? Iisus Cuceritorul, Iisus cel frumos, Iisus gay, Iisus culturistul, Iisus dansatorul, Iisus manechin de haine cu o carpa alba pe el, Iisus conspirand impotriva noastra. A cui? Inchid laptopul. Nu inteleg nimic. Azi am facut un efort si m-am aranjat cat de cat. Am pus niste ochelari cat casa, sa imi ascund fata dezumanizata care ma priveste din oglinda si pe care jur ca nu o recunosc. Eu arat altfel. Ma uit cu groaza la oglinda aia din hol si evit sa mai merg acolo. Azi am trecut repede prin dreptul ei si am ignorant senzatia clara ca cineva incearca sa ma traga de haine in timp ce trec prin holisorul ala slab luminat. Am luat-o pe strada, incet, prin lumina filtrata de nori cenusii ca mine. Merg printre case si imi sar in ochi imprefectiunile. Asa se intampla mereu, tot intregul ala nenorocit e format din mici detalii, iar daca astea nu sunt perfecte, imi strica tot intregul. Ma lupt constant cu efortul inutil si infinit de a corecta imperfectiunile care croiesc viata. De ce? Libertatea vine cand descoperi ca esti dator doar fata de tine. Restul… societatea, familia, zeii, ordinea sunt subterfugii si abandonul propriului tau eu in fata compromisului. Pe cat fug de imperfectiuni, pe atat urasc perfectiunea in toate formele ei. O detest sincer. De ce? Poate pentru ca as ramane fara rol, fara nimic de indreptat? Eu sunt cel mai inversunat critic al meu. Eu sunt definitia imperfectiunii care tinde spre ce uraste. Ridic ochii din gandurile astea si vad ca sunt intr-un targ de vechituri. Tarabe cu lucrurile mortilor ma privesc de peste tot. Ca la un priveghi. Ca si cand eu as fi murit si ofrande au fost aduse de jur imprejurul meu. Nu imi da pace gandul ca merg pe o linie dreapta, invizibila, implacabila catre ceea ce imi este harazit. Dinainte scris. Fara sa stiu ce este sau cand se va intampla. Merg in orb. Stiu doar sigur ca se va intampla. O taraba e mai adanca, mai joasa. Ma indrept spre ea fara sa vreau. Pe masa, nimicurile obisnuite. Tacamuri, tabachere, niste lanturi. Roase de vreme si innegrite. Sunt ale oamenilor din pozele la care ma uit eu. Asta e tot ce a ramas din ei. Fizic. Dar stiu ca si ei sunt in preajma si ma privesc muti cum examinez ceea ce odata ii definea. Ma uit la toate ca la o lume apusa. Asa ma uit si la oameni, de ceva timp. Ma uit direct, sincer, fara sa ma ascund. Stiu ca se vor duce in curand. Posibil sa stie si ei, dar ce mai conteaza? In curand nu vor mai fi. Pe masa, sub un pieptene, este un medalion splendid. Are o piatra verde cum nu am mai vazut, montata in argint. Nu ma pot abtine si intind mana dupa el. Trebuie sa il am. Nici nu stiu daca am bani la mine. Nici nu conteaza. ‘Ia-l!’ Ridic privirea si imi dau seama ca in spatele mesei, in fundul tarabei aleia e cineva. O mogaldeata acoperita cu un sal. Verde. Abia acum realizez parfumul. Puternic si gretos. Magie Noir. ‘Ia-l. Al tau e’, repeta creatura. Intind mana si il simt greu si cald in palma. ‘Foloseste-l cum trebuie’. Ridica privirea si ma priveste fix in ochi. E femeia din holul meu. Femeia care ma priveste din oglinda mea. 3 Femeia insipida, in alb, imi suge sangele printr-un ac mic si ascuns sub pielea mea. Ma uit in stanga mea; pe masuta de metal vad 2 eprubete cu sange si una cu pisat. Toate fluidele mele, expuse lumii. Asteptand sa renasca. Iau o eprubeta cu sange si ma uit cum aluneca dintr-o parte in alta, gros si visiniu. Ca o dulceata. De visine. Acolo, inauntru, sunt eu. E ceea ce ma defineste. E o mostra din ce ma face unica. Nu imi pot lua ochii de la sticluta aia unde ma simt captiva. ‘Va simtiti bine?’ Nu imi da drumul la mana. Ma uit la asistenta cum suge din mine ca un tantar enorm, preistoric, vorace. Nenorocita asta imi vrea viata. Fata i se lateste intr-o parte, ii aluneca nefiresc spre podea. Ochiul stang ramane sus, se duce spre tavan, imi fura sangele! vrea sa devina eu, trebuie sa scap, dar curva asta s-a latit cat toata camera si rade, stie ca nu pot scapa, mi-a luat tot sangele, nu mai pot nici sa respir, a devenit neagra, fara culoare, hada, a supt si lumina soarelui, silueta de paie arde tot mai sus iar ele danseaza, mi-e frig si nu vreau sa intru in padure, hainele imi sunt zdrente reci, ele au noroi pe fata si parul murdar, silueta de paie tipa, doamne, e vie, cum e posibil? Ma sufoc, da-mi drumul dracului la mana! Tipatul nu mi se aude de urletele celui care arde prins intre ele, iar rasetele lor rasuna in toata padurea care s-a apropiat prea mult, prea mare, acele brazilor sunt din piatra iar pamantul este elastic, cerul este plin de tantari in halate albe, care ma urmaresc, pe jos alunec pe sute de eprubete pline de sangele celor care au ajuns, ca mine aici. Imi vine sa vars dar nu mai am nimic lichid in mine si ceva ma strange tare, imi intra in carne franghiile astea aspre, imi sfasie pielea, vad cerul printre zabrele, mic si departe, unde sunt? Unde sunt?... unde sunt? ‘Va simtiti bine?’ Lumina e alba si doare ca dracu’. ‘Unde sunt?’ ‘Ati lesinat, dar totul e ok acum, da?’ Asistenta se uita la mine lung. Stie. Ea stie. ‘Unde sunt?’ ‘La urgenta. Ati lesinat pe strada, cineva a chemat salvarea. V-am luat sange pentru niste analize. V-ati trezit si ati avut un atac de panica.’ Nu e adevarat. Si amandoua stim asta. Am ajuns acasa pe jos. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa gasesc medalionul in buzunar. Mi l-am pus la gat cuminte, privind-o in oglinda pe ea. In birou am gasit un caiet curat. L-am pus langa pat. Voi incerca sa imi tin un jurnal. Altfel, zilele nu exista pentru mine. Iar noptile nu sunt eu. Trebuie sa ma regasesc. Trebuie sa… Adorm. Ma uit la jocul nebun al fulgilor si imi dau seama de ce se zbat asa ireal. Sunt miscati de aripile gigante ale unui inger. Sunt in aer si nu ma tine nimic. Sunt goala si nu simt nimic. In spate am luna si stelele, iar lumea ma priveste cu frica, de departe. Zilele curg mai departe in incertitudine. De el nu mai stiu nimic. E ok. E bine sa ai ocazia sa ti se faca dor. Jurnalul este plin de mazgalituri fara sens si desene facute parca de un copil. Il las totusi langa pat, seara de seara, in speranta ca imi va spune ce mi se intampla. Ce fac in noptile in care stiu ca nu dorm, dar din care ma trezesc in bucatarie, pe scaun, fara sa stiu nimic din ultimele ore, rupta de oboseala, deseori cu haine rupte, murdare. Azi dimineata am deschis jurnalul. Notarile incep tarziu, pe la jumatatea lui. In rest, in fiecare seara e scrisa data si atat. Ca o prezenta meticulous facuta de cineva. 23.11: I-am pus mana pe gat si am simtit, am stiut cum e sa strangi de gat cat poti, sa simti cum troznesc cartilagii si oase sub stransoarea ta. De unde stiu asta? Nu am omorat niciodata vreo gaina, vreo pisica. Habar nu am ce simti cand omori pe cineva. Ceva. Ce tampenii! Cui i-am pus? L-am sunat ieri si mi-a respins apelul. Nu m-a sunat. Dupa care… dupa care a venit seara si am uitat de mine si de toate. 27.11: seara am luat un taxi de pe o straduta slab luminata, cu case vechi ca niste ruine din care lumina slab cate o speranta apusa. Ceasul imi arata 19:43. Taxiul ala astepta acolo, singur, cu becul rosu aprins, dar nu a zis nimic cand m-am urcat eu in el. Ma uit la taximetrist si sper sa nu fie genul care vorbeste mult. Ii prind privirea in oglinda retrovizoare. Incepe sa ma injure calm, robotic. Fara patima. Poarta un tricou alb si e burtos. Ma uit pe geam in timp ce vorbeste prostii si merge mai departe prin gropi. Poarta un tricou verde si are barba. Clipesc si pun mana pe geamul aburit. Are o camasa rosie si ochelari. Nu recunosc niciuna din strazile pe unde ma poarta. Bolboroseste fara oprire, mecanic. Cladirile se contopesc intr-un sir lung, amorf, cenusiu, intunecat, cu dare de lumina slaba, iar drumul dureaza ani de zile. Inchid ochii si il aud cum imi spune ‘am ajuns, domnisoara’. Ma uit in jur. Sunt in fata blocului meu. Taximetristul poarta tricou alb tras peste o burta mare. Asteapta. Ceasul imi arata 19:44. 28:11: aseara accident teribil in centru, surprins de camerele de supraveghere. Un taxi facut zob in trafic. La volan un tip gras cu tricou alb. Pe camera se vede clar 27:11, ora 19:43. 03.12: Il simt langa mine. Mi-e frica. Vreau sa-mi bag Am recitit ce am scris aseara. Nu tin minte ce dracului scriam si de ce. Am incercat sa imi amintesc ce s-a intamplat sau ce voiam sa spun. Degeaba. E gol in mine ca intr-o seara tarzie si plina de regrete. 05.12: arde-l. arde-l. arde-l. Pactul. Medalionul. Ma dor ochii. Omul de paie care arde cu valvataie mare, dansuri salbatice pe camp. Urlete de caini care ne urmaresc. Mi se face greata. Ma ridic greu si merg impiedicat pana la baie. Am nevoie sa simt apa rece pe fata asta zbarcita si straina. In oglinda din baie este o femeie pe care nu am vazut-o niciodata. E murdara pe obraji, are ochii infundati in orbite si ficsi. Dementi. Tipa care se tot uita la mine… deodata o vad in oglinda aia care deformeaza, de pe peretele din hol. Ii vad figura diforma si groteasca, cum rade monstrous. Imi dau seama ca nu ea rade. Eu rad. Rad si plang in acelasi timp. Stiu ce vor sa fac. Trebuie sa respect pactul. Le trebuie ofranda. 10 ani mari? El trebuie sa piara. Omul de paie trebuie sa fie mistuit. Dar nu a murit deja in cutremur? Ah, nu. Nu el. Celalalt. Nu ii retin ochii. Nu ii retin mirosul. Nu am dat deja o ofranda? Imi vreau cei 10 ani promisi. 4 Ieri am auzit doi oameni care vorbeau despre o nebuna de la nu stiu ce etaj. Mi-a luat ceva sa inteleg ca vorbeau despre mine. Despre mine! M-am gandit la colectia mea de Iisusi, l-am ales in minte pe Iisus-clevetitorul-sagalnic si le-am pus maruntaie de porumbel pe presul de la intrare. De ce? Pentru ca nimeni nu se uita pe pres cand iese din casa, iar ei isi vor petrece dimineata curatandu-si pantofii de mate de pasare. Saptamana trecuta am incercat sa vobesc cu el, dar… Acum doua saptamani a trecut maica-mea pe la mine. Pe la mine la spital. Cica iar m-au gasit undeva pe strada. Profesorul nu-stiu-care de la Neurologie mi-a pus un diagnostic nostim. Mi-a spus maica-mea despre ce ar fi vorba, cu ochii rosii de plans si o batista tinuta teatral la nas. Ceva legat de creier. Probleme grave, episoade psihotice, tampenii. Cica operatia are sanse cel mult 30% de reusita, dar ce alte optiuni am? Ce prostii. Simt briza fantastic de bine de aici. Parca pot sa respir mai bine decat am facut-o toata viata mea. Am reusit sa dau jos medalionul si sa il arunc de la fereastra. Am reusit sa dorm o noapte intreaga. A doua zi l-am gasit pe masuta de la baie. Un stol de pasari imi da roata. Rabdare, puisori. Nu stiu unde imi este jurnalul. Am incercat sa ii spun medicului despre el. Nu parea ca ma crede. Vorbea de parca nu eram in camera despre episoade imaginare. Parea fericit ca gasise un loc unde sa ma incadreze in carticica lui. Un papuc mi-a scapat deja din picior, ma uit la el cum plonjeaza peste furnicile nestiutoare de pe trotuar. Am un pahar de Martini langa mine. Are un mix dement. Whiskey si cam tot ce am gasit in dulapiorul de pastile. Nu imi dau seama cand a inceput sa ninga. De ce ninge asa devreme? Aripile gigante de inger se apropie. Trebuie doar sa dau drumul iluziei in care traim. Am lasat si celalalt papuc sa plece. Nu mai am nevoie de el. De nimeni. Am esuat in promisiunea facuta lor. Dar stiu ca vor avea grija de mine. Imi vor rascumpara cei 10 ani promisi. Stiu ca nu ma vor lasa sa cad. Fulgii sunt tot mai calzi, mai blanzi cu mine. Ninge cu lumina. Paharul e gol. Reprezentatia mea aici s-a incheiat. Fara aplauze, de data asta. Totul a capatat sens. Totul se leaga acum. Cercul s-a inchis. Pe scara de argint tu ai urcat
Si de mana m-ai luat Si cu mine ai plecat. In piept ‘mi pusei steaua mare, Se uita la mine cu frica lumea si tara; Imi pusei in umeri, Doua aripiele. Tota lumea se uita cu frica la ele. In spate imi pusei luna cu stele, Se uita lumea de departe la ele. Si cu mine vei pleca, In lacul cel negrul Unde infloreste nufarul, Si stiam. Tot ce-ti voi cere Voi primi.
0 Comments
Leave a Reply. |
NOWHERE. And fast.Celor care, în ciuda tuturor temerilor, credem mai departe în steaua noastră. AUTHORO utopie în 5 capitole individuale, în senzații și imagini, trăită de Victor Vava Ferezan. CUPRINS
|