Intr-un cer violet, luna daca-as gasi-o... alba ar fi... toata, pata de argint, pe perdea. As putea s-o pictez si sa-i spun la plecare… dragostea mea, ia-o, e pentru tine. Intr-un cer violet, pata de argint… intr-un cer violet, e luna, iara…intr-un cer violet, pata de-argint…intr-un cer violet e luna, iara… Cum ar fi sa te trezesti intr-o zi si sa iti dai seama ca tot ce erai sigur ca ai facut, nu exista? Ca, dimpotriva, ai facut lucruri despre care habar nu ai. Lucruri pe care ceilalti le stiu si le comenteaza, dar despre care tu nu stii nimic pentru ca, pentru tine, ele pur si simplu nu exista. Pentru tine. M-am gandit la asta. M-am gandit serios. Nopti intregi, ascultand pe repeat cate o piesa care are sens dupa ce ai pierdut numarul paharelor de vin. Piesa care dicteaza ritmul in care bei. Cred ca ar fi… relaxant. Ai fi absolvit de tot si de toate zambetele nerusinate pe care le-ai furat sau impartit fara pic de jena. Ai fi ca un actor care se priveste din sala, amuzat, uimit, poate usor jenat de rolul la care asista in premiera. Cand te uiti la cineva, cand ma uit la cineva care nu stie ca este privit… imi apartine? Sunt oameni care privesc ce fac altii, nevazuti, fara miros, fara umbra. Ei detin controlul. Iar actorul care se lasa filmat, deja apartine lor. Apartine oricui il priveste, expus gol si sincer in rolul lui fals pe care se chinuie sa il interpreteze cat mai credibil. La fel sunt si femeile pe care le vezi la altii in masina. Asteptandu-i pe ei, absente, cu privirile pierdute, traind viata alora, in haine atuncate aiurea pe ele, in masini ieftine sau prea scumpe, femei care privesc ca din colivie, cu jind, la viata celor de afara. Fiecare se uita la un film in care joaca ceilalti. Toti jucam intr-un film. Cu totii ii urmarim pe ceilalti, uitand ca si noi suntem, mereu, sub lupa lor. Totul poate fi privit in doua feluri. Din doua perspective. Cu ochii rutinei, cand intuiesti un lucru pe care l-ai vazut de prea multe ori si pe care il compui din memorie, si cu ochii realitatii, cand te uiti la ceva stiut de dintotdeauna pentru prima oara. Cand vezi prima oara o strada pe care ai mers de sute de ori, sau cand vezi uimit cum arata un peisaj, cu adevarat. Sau persoana de langa tine. Treaba asta cu realitatea poate fi brutala. Tin minte ca am trecut la un moment dat pe langa o padurice unde toti copacii erau indoiti de la mijloc. Nu rupti, doar inclinati. Unul singur statea, absolut ciudat, drept. Vinovat. Nefiresc in corectitudinea lui. Nu este genul de detaliu pe care il observi in timp ce conduci si incerci sa desfaci capacul de la sticla de whiskey, din aia mica, de avion, ca sa bei ceva, cu ochii mai mult pe sticluta aia nenorocita decat afara, pentru ca stii ca daca ai scapat-o, ai pus-o. Sticla e mica si aluneca. Capacul pare efectiv lipit, iar cu o singura mana e aproape imposibil de desfacut. Dar daca nu te lasi, cedeaza, la un moment dat. Si, daca pana atunci nu ai iesit de pe sosea, e un moment magic. Ei bine, in circumstantele astea oarecum dificile, sa zicem, am vazut pomul ala nefiresc. M-a pironit asa de rau, ca era sa ratez curba. Masina din fata incetinise, nu mai aveam cum sa opresc pana la ea, asa ca am ales sa o depasesc in curba, nu vedeam nimic, masina care venea din sens opus a tras de volan destul cat sa incapem toti 3 unul langa altul, pisati de frica, facand tot ce ne dicta instinctul ca sa nu ajungem masa compacta cu fiarele masinii. Si a mers. Am trecut. Am avut un rictus nervos si am urlat ceva tampit. Dupa care am desfacut mizeria aia de sticulta si am supt-o pe toata. Dar copacul ala... copacul ala drept m-a adus in situatia din care am aflat ce ma alcatuieste, ca entitate. Pentru ca daca vrei sa vezi cum arati cand tavanul cade pe tine, pune-te in situatia respectiva. Altfel, toti suntem curajosi si demni si eleganti. Sau cel putin, asa ne simtim. 1 Ma vedeam cu tipa asta de vreo 3 luni. Am cunoscut-o la o petrecere de firma. Cred ca la una din cele doua la care am ajuns. Firme din alea fara identitate, care imi cumpara lucrarile pentru ca au citit pe net ca arata bine si sunt o investitie. Spera ele. Sper si eu. Stateam la bar (unde altfel, sincer, acum…) si incercam sa ii captez atentia nenorocitului de barman, care pariez ca ma vazuse de 3 minute cum stau ca boul cu privire impietrita de sete si ura. Tipa asta vine langa mine, ma ignora imperial. Are un parfum simplu. Usor. Are o rochie usoara si sensibila la atingere, care imi mangaie tatuajul de pe mana stanga. ‘Buna, da-mi un Green apple, te rog’ ‘Sigur, imediat’ I-auzi. Imediat. Nu ca la mine. M-am aplecat usor spre ea si am spus cu cea mai cuceritoare si in acelasi timp nepasatoare voce pe care am reusit sa o scot: ‘Daca il faci pe craiasa zapezii asta sa imi scape si mie un scotch, dau eu maru’ verde.’ ‘Nu poti sa ii ceri tu?’ ‘Sec, te rog’ Zambesc retard. ‘Adica fara gheata. Nici macar una. Chiar deloc. Sec.’ adaug, fiind patit. ‘Auzi… mai da-mi si un scotch, te rog…sec’ ii aud glasciorul ala deloc in ton cu restul look-ului care ma facuse atent. ‘Am Jim Beam, e ok?’ o intreaba inutilul de craiasa zapezii. ‘Nu frate, normal ca nu e bine, am cerut un scotch’, imi scapa, in timp ce ala se uita doar la ea. ‘Vezi ca ai un …aaaa, ala de langa rom, nu stiu sa il pronunt, dar am mai baut, e scotch, sa stii si tu ca nah, esti barman’ si zambesc victorios. Imi pune paharul pe bar, cu 2 cuburi de gheata cam cate alea de care s-a lovit Titanicul si se intoarce spre alt nefericit, pentru alta comanda. ‘Multumesc, raman dator, m-ai salvat’ ii spun zeitei cu voce neatragatoare, in timp ce ea soarbe din antigelul ala, iar eu scot cu mana gheata din pahar si o arunc in spatele barului, sperand sa alunece ala pe ea. ‘Ramai, pentru ca bautura e gratis aici’. Ne-am vazut prima oara la ea acasa. Prietenul ei era plecat la nu stiu ce concurs de drifturi. Sau ceva legat de masini care sunt conduse altfel decat le-a gandit ala care le-a proiectat. Cica asa cauta el inspiratie ca sa scrie o carte. Ok… Un sofer cu veleitati de scriitor. In fine, conteaza mai putin, e alegerea ei. M-a chemat direct, fara tot ritualul ala in care mergi la bar sau la batait in mijlocul tuturor decibelilor din lume, dupa care, chior de beat, incerci sa fi zmeu cu ea, dar nu reusesti sa desfaci un siret. Avea un stil care m-a cucerit din prima. Dezinvolt. Relaxat. Natural. Si avea un mod aproape trist de a fuma tigara, goala, picior peste picior, in bucatarie. Cu privirea absenta. Ca unele femei pe care le vezi in masina pe langa care treci. Daca stiti despre ce vorbesc. Nu stiu sincer cand m-am indragostit de ea. Dar daca trecea o saptamana fara sa o vad, nu aveam stare. Simteam ca starea de gratie in care ne purtam conversatiile inca nu fusese contaminata de familiaritatea care s-a instalat intre noi. Acasa incercam sa ma port ca de obicei. Adica anost. Fara chef. Ca un prieten de prea multa vreme. Iubit nu mai eram de mult si stiam amandoi asta. Eram doar baiatul care impartea cheltuielile si sarcinile domestice cu pustoaica aia care ma cucerise acum 3 ani, baiatul ala care trebuia sa vina la eventurile unde eram invitati la pachet, ca un cuplu ce eram, baiatul ala care nu avea nicio asteptare de la nimic. Acum 3 ani… cand am vazut-o prima oara in sala de curs, avea toata nesiguranta si toata increderea din lume. Pe scena, la fel. Acum?... Acum nu mai era pustoaica aia mai mica decat mine cu 10 ani, devenise o fata prea tanara, cu 10 ani mai mica decat mine! Nici macar sa o insel nu aveam chef. Pana am dat de ea. Si atunci, totul s-a schimbat. Cred ca si acasa eram cateodata mai vioi doar ca sa nu par lipsit de chef pentru ca am o amanta. Sau ce dracului aveam. Casatorit nu eram, iar amantele cred ca sunt apanajul alora care au o droaie de copii, o sotie care merge la salon si la cafea cu prietene, iar ei au o afacere de succes. Eu nu aveam niciuna din toate astea. Aveam doar o noua cunostinta, care aducea speranta in griul in care ma scufundasem. Aveam o tipa care readusese ideea de a face dragoste in viata mea. Pentru mine, cel putin. Stiu ca ea plangea cateodata. Nu stiu de ce si nu am intrebat-o. O aveam pe ea si nu voiam sa schimb nimic. Stiam ca mai mult de atat nu aveam sa primesc. Acasa devenisem, cea mai mare parte a timpului, un fel de robot. Un manechin. Imi faceam partea complet dezinteresat si cat mai nerabdator sa o vad iar pe ea. Sa scap de rutina tampita care ma strivea. De ceva timp, gasisem un mod interesant sa o vad. Cautam pe net camera de inchiriat cu ora, prin oras. Asa, o puteam avea de 2, 3 ori pe saptamana. Dar era mai rau decat imi imaginam. Cu cat o aveam mai mult, cu atat o doream mai mult. Ce sens mai avea sa ma intorc ’acasa’ dupa ce eram 3 ore cu ea? Dupa ce ai o experienta senzoriala pe care nu o poti descrie, sa te intorci la banalitatile ucigatoare? La dus gunoiul si la spalat vasele? La platit chiria si la discutii despre cate o intamplare care te intereseaza mai putin decat voma pe care o lasi cadou pe trotuar cand pleci la 3 din bar? De ce continuam? Nu stiu. Sincer. Nu m-am ferit niciodata de scenele domestice. De lacrimi inutile. Nu imi plac. Nu ma intetreseaza. Sunt genul care se incaiera cu tine, dupa care beau ceva cu tine. Nu fug de confruntari. Si atunci? De ce continuam dezastrul asta in care eram? Cand ma domina senzatia ca traiesc intr-o continua alunecare rapida pe gheata si tot ce fac este sa incerc sa imi mentin echilibrul. Toate lucrurile care ma formeaza se afla sub gheata. Eu trec rapid peste ele, fara sa mai am timp de ele, de mine. Cateodata le vad in fuga si imi aduc aminte de mine, cel de alta data. Intalnirile noastre erau rareori in aceeasi locatie. Era ceva ireal. Mereu, alta casa, alta senzatie, unde te astepta aceeasi femeie, cu aceleasi saruturi si acelasi geamat lung si descendent cand reuseam sa ii aduc orgasmul. Chei diferite, indicatii despre etaj si numarul apartamentului, cum se deschide usa, unde gasim lenjerie, cautarea nerabdatoare a adresei, privirile curioase ale celor care locuiau pe scara, salutul nerabdator catre cei care se opreau si ma urmareau cum dispar in aprtamentul 2 sau 45 sau 18 sau 7B. La etaj sau la demisol inalt sau cu intrarea prin spate sau la etajul 7. Un preludiu al acelor 3 ore de timp furat din viata reala. 3 ore de interludiu. De timp real. Mort, pentru restul cotidianului. De cele mai multe ori, eu ajungeam primul. Ma faceam comod si o asteptam pe un fotoliu, fumand nervos. Aparea mereu detasata, ca si cand venea la o intalnie de 1 minut. O dezbracam incet si ii ofeream ceva de baut… Long drive, watch the sky with me…. Raspundea foarte degajata la telefon, in timp ce ii sarutam spatele… we’re sitting dead calm as the sun goes down… Imi plimbam nasul pe linia sutienului in timp ce vorbea la telefon, fara inflexiuni ... dead calm, watch the sky with me, sweet things, we’re ment to be… Ii scoteam pantofii in timp ce fuma uitandu-se pe geam...Dead calm, watch the sky with me…. Cateodata ma simteam aproape tolerat. Nu stiu daca era important pentru ea daca eram eu sau altul…. It’s as wide as the eyes can see… Dar pentru mine era. Eu nu iroseam timpul ala cu ea. Ma imbatam de parfumul ei. Trageam in piept cat sa il retin in mine, cat mai mult dupa ce ne desparteam. Fara sarut, fara sentiment. Fara sa se uite inapoi catre mine, care stateam ca statuia in drum, 5 minute, uitandu-ma in directia in care plecase. Simtindu-i mirosul pe mine. Rememorand. Da, cred ca ma indragostisem de ea. Sau poate eram doar melancolic in stilul care ma caracterizeaza. Mereu mi-am cautat placerea in vechituri pe care nu le vrea nimeni, in poze de cand eram mic. De aia nu pot sa scap de melancolie. E parte din mine. Mereu. E parte din lucrurile care ma inconjoara si la care apelez cum apar primele picaturi de ploaie sau primele pale de vant inghetat. Cu femeile… cu femeile e la fel. Cu fiecare femeie pe care vreau sa o scot din viata mea simt o pierdere iremediabila. Dureroasa. De parca nu eu as provoca-o… Si totusi, fac asta periodic. Fara sentimente. Fara remuscari. Pentru ca sunt eu. Pentru ca sunt un zeu. Zeul celor care nu ajung nimic. Zeul celor care nu depasesc nivelul de speranta. Zeul celor care se pierd si pe care nu ii tine minte nimeni, niciodata. Ieri mi-am baut mintile in timp ce David Bowie imi canta. Saptamana trecuta, Morrison. Cobain. Stanley. Weiland. Cei care au avut norocul sa plece la timp. Barbatii trebuie sa moara repede. Devreme. E destinul lor. Iar al femeilor, sa le duca amintirea mai departe. Eu stau si beau si observ praful de pe masa. Ochelarii de soare zac pe o factura neplatita. O musca e moarta pe pervaz. O zgarietura oblica pe perete. Nimicuri. Nu exist. Nu am nimic care sa ramana dupa mine. Nu exist. Ma sufoc. Una din intalnirile noastre a fost in blocul ala inalt din centru. De langa fantana. Ultima intalnire. 2 Eram impreuna de nici 2 ani. 1 an si ceva. Imi scapa exact daca acel ‘si ceva’ insemna 3 luni sau 5 ani, dar efectiv nu conta. Ma simteam la fel de captiva si fara pic de orizont. Ii stiam glumele si toanele, stiam cand termina si in ce pozitie poate, ii stiam tiradele dupa prea mult vin. Stiam cum masina si concursurile puteau sa ma stearga din memoria lui. Stiam cum se plange ca nu reuseste sa scrie cartea la care viseaza. La inceput, mi-a placut pasiunea lui. Ulterior, a ajuns sa ma deranjeze. Ma simteam ca un obiect de mobilier, alaturi de el. Imi aminteste de momentul ala cand am vazut o cusca, in mijlocul unui parc. Inauntru erau 3 pauni. Maiestuosi si decenti, aparati de oamenii care stateau si urlau la pauni in speranta ca iti vor etala culorile alea minunate. Ce e cu oamenii? De ce vrem sa fim in apropierea gratiei? Oare nu realizam atunci ca suntem niste rame? M-am simtit in cusca gresita, cu maimutele, in timp ce paunii ne ignorau. M-am lipit cu fata de plasa de protectie si i-am intrebat incet: ‘’aveti nevoie de o conversatie elevata, domnule?’’ ‘’Aveti ceva sa imi spuneti, domnule?’’ Dar paunii nu mi-au raspuns. Paunii au numarat inca o maimuta care ii agreseaza si si-au vazut de ce fac ei. Alaturi de el, eram in cusca aia nenorocita a convenientelor si a actiunilor inutile pe care le face orice cuplu. Presupun ca asa trebuie sa fie. Ca sa pot pastra o relatie mai mult decat ultima culoare data parului, trebuie sa fie asa. Si, in momentul cand am zis ‘trebuie’, scanteia aia initial s-a dus dracului. Trebuie sa intretinem relatii cu prietenii lui si prietenii mei. Sa ii vad parintii si sa imi vada parintii. Sa facem curat si cumparaturi impreuna. Sa construim un castel de frunze din toate principiile noastre… In perioada Victoriana, sub tot romantismul ala rigid, sub interioarele opulente, incarcate de misticism, superstitie si opium, nu aveau hartie igienica… Comisia de reglementare a filmelor americane, din perioada interbelica, permitea imagini din toaleta numai daca era total exclus vasul de toaleta. Comisia de reglementare a continutului benzilor desenate americane recomanda ferm – pana prin ‘60 – ca pe coperta sa nu apara trimiteri la sange, moarte, droguri. O realitate cosmetizata. Un cuplu fericit, fara certuri, plictis, indolenta, toaleta, hartie igienica sau visuri. Si uite asa formezi cheia marilor defulari ulterioare: frustrarea. De aia, americanii nu au simtul proportiilor. Imaginile astea idealizate nu sunt reale. Noi nu suntem asa. Noi suntem plini de imprefectiuni menite sa sublinieze stralucirea, acolo unde apare. La altii. Nu am fost niciodata genul de tipa care o arde cu multi deodata. Cand simt ca nu mai pot respira in voie, aleg sa fug, decat sa complic existenta cu inca o viitoare relatie esuata, alaturi de cea pe care o ingrop, deja. Nu are nicio legatura cu moralitatea, decenta sau loialitatea fata de actualul cu care impart patul si dezamagirile cotidiene. Pur si simplu mi-e mai comod. Mult mai comod. Iar eu tind sa fiu o persoana destul de simpla. Daca mi-e sete, beau, daca imi placi, ai o sansa fara sa te pun sa dansezi ca un dezarticulat, doar ca sa imi captezi atentia, daca ma plictisesc, zbori. De ce eram inca un cuplu, nu stiu, dar zborul ala despre care va ziceam era deja mai mult decat necesar. Prin toamna m-am intors din Grecia, fusesem 3 saptamani la o prietena din liceu. Cred ca la singura prietena din liceu. Se mutase intr-unul din oraselele alea ale lor care constituie majoritatea localitatilor din tara zeilor prafuiti si cu apucaturi de telenovele. Aia cica sunt fermieri, dar traiesc ca oamenii. Avand in cap cum arata fermierii la noi, m-am dus acolo destul de retinuta, la nivel de asteptari. Dar oraselul era frumos, ei, relaxati si civilizati, turistii, putini, marea, bucuroasa. 3 saptamani doar eu, soare, Martini si persoane pe care le percepeam printr-un filtru, ca pe niste figuranti. Amica mea si-a dat seama destul de repede ca ea era doar un pretext ca sa scap de Bucuresti si mi-a dat tot spatiul din lume. Am apreciat asta. Fusesem prietene acum vreo 4 ani, deja afinitatile se cam estompasera si, in mod cert, daca mai era ceva chimie intre noi doua, nu ne ajungea pe 3 saptamani. Mi-am inchis telefonul cum am aterizat. I-am trimis un sms ieftin, ceva de genul ‘’am ajuns, all good’’, l-am inchis si l-am lasat in fundul rucsacului. Nici macar incarcator nu imi luasem cu mine. M-am gandit ca 3 saptamani fara el, 3 saptamani fara mine, vor fi ideale ca sa stim daca vor urma si altele, impreuna, cand ma intorc. A venit sa ma ia de la aeroport. Nu stiu daca am fost neaparat placut surprinsa, sigur am fost surprinsa, habar nu aveam cum stia de mine. Mi-a spus ca vorbise cu prietena mea pe facebook, sunase la aeroport ca sa afle orarul curselor, vorbise cu maica-mea cat timp fusesem plecata, udase planta (una aveam, o tineam in baie), facuse ceva cumparaturi, ala de la 5 iar isi lovise masina, la job please inca un IT-ist si erau cam in pom cu toate, se deschisese un Mega si la noi pe strada. Am aflat toate astea si inca nu iesisem de la aeroport, cu masina. Mi-a venit sa urlu si sa ma urc inapoi, in primul avion, doar ca sa scap. ‘Nu cred ca merge treaba asta.’ ‘Da, stiu, de fapt, stai, tu zici de faza cu jobul sau cu Mega?’ ‘Cu noi’ ‘Care cu noi?’ ‘Hai, ma… stii ce spun. Nu mai merge intre noi. Nu mai suntem deloc pe aceeasi lungime’ ‘Ce-ai ma? Te-a vrajit vreun grec?’ ‘Nu m-a vrajit nimeni. Simt asta de ceva timp. De dinainte sa plec’ ‘Stiam ca ai plecat sictirita’ ‘Nu am plecat sictirita, pur si simplu incercam…’ ‘Hai frate… nu pleci sictirita, dar iti inchizi telefonul imediat cum ajungi, nu aud nimic de la tine aproape o luna, nu vorbesti nici macar cu ma-ta, pe mine ma iei de cum aterizezi…’ ‘Bai, intelege ca nu am nimic cu tine…’ ‘A, e ok, e ceva cu mine, atunci’ ‘Esti tampit?’ ‘De ce, ma? Pentru ca inca tin la tine?’ ‘Bai fratele meu… batem campii acum. Hai sa ajungem acasa si sa o luam incet’ ‘Ce sa mai luam, ma? Te vad ca ti s-a luat de mine. Nu stiu de ce, sa mor eu. Nu ma fut cu alta, nu sunt pe scandal, nu stiu… Habar nu am ce vrei.’ Nici eu. Cand am ajuns acasa, m-am bagat intr-o baie fierbinte. Am stat in ea cat sa ma dizolv. Simteam ca pot sa raman acolo si toate dezamagirile din viata mea sa ramana de partea cealalta a unei usi inchise, iar eu ramaneam in starea aia fierbinte si ideala, intr-o camera pe care comisia de reglementare a filmelor americane o vede fara toaleta. Nu imi pot imagina ca voi iesi de aici ca sa vorbim. Ce sa vorbim? Cateodata simti ca ai spus tot ce aveai de spus si chiar nu iti mai ramane decat sa te uiti gol in lampa cu 3 becuri. Lancezesc in cada aia fierbinte de ceva timp. Ma uit asa intens la peretele din fata incat parca s-a apropiat de fata mea. Are o crapatura lunga si serpuita, de sus pana jos. Undeva, de-a lungul ei, o gaura mica si dreptunghiulara. Ma uit la adancitura aia aproape simetrica si totusi departe de a fi perfecta. Ii vad toate adanciturile. Toate, din viata mea, sunt in gaura aia. Toate, acolo, nume si trasaturi, zambete si priviri ingandurate, banuieli, sperante, dezamagire. Sunt amalgamate ca intr-o lucrare a lui Marcel Iancu, frumoase si deformate, cu trasaturile mixate si amestecate intre ele. Barbatii buni trebuie sa moara repede. Devreme. E destinul lor. Iar al femeilor, sa le duca amintirea mai departe. Iau gelul de dus si il arunc in crapatura aia nenorocita, dar toate sunt acolo mai departe si ma privesc fara sa sa clipeasca. Imi pun halatul si ies, cu parul strans in prosop. In casa e liniste. Linistea aia primordiala, de care am facut tot posibilul sa fugim, iar acum o cautam peste tot, prin subterfugii chimice, turistice sau virtuale. Usa dulapului e deschisa. Din hol ii lipsesc toate cele 3 incaltari. Undeva se aude o alarma, stins. O familie rade prin geamul deschis. Imi aprind o tigara si plang linistita, fara sa-mi tradez tristetea. Ma plimb printre blocurile mici, ascunse intre copaci. Frunze cazute si soare muribund. Se aud zgomote de farfurii. Miroase a mancare. O tipa iese la alergat. Are castile in urechi si se simte protejata de privirile care ii urmaresc costumul strans pe corp. Mi-e foame. Am cateodata starea aia primordiala, as putea sa ii spun. De inceput de timp. De inceputul timpurilor. De la miros la lumina, lumina aia oarba, fara sunet, aia in care soarele isi face loc printre copacii primitivi, iar tu te simti fara nimic de ajutor, fara nimic de facut, desi nimic nu a fost inca facut. Nimic nu a fost creat inca. Incerc si acum sa intru in starea aia. Sa redevin animal fara bariere. Sa intru in pacla. Strangi ochii cat poti de tare si incerci sa scoti in fata toate sentimentele alea care stii ca nu iti fac bine, dar care te tin vie. Cand stii ca faci rau altora pe jumatate din cat iti faci tie. O data ce pleci pe drumul asta, e greu sa te intorci. Nu e ca o slujba, unde poti sa te prefaci pana spre 17, deasupra biroului cu schite si calcule pentru cladiri in care traiesc oameni pe care nu ii vei cunoaste niciodata, dupa care sa te duci undeva si sa iti bei mintile. Nu beau des. Dar cand o fac, nu tin minte jumatate din ceea ce fac. Nu ca ar conta. Tot ce fac atunci e sincer. De moment. Niciodata, pentru a fi rememorate ulterior. Amintirile implica o relatie. Iar relatia, sinceritate. Iar sinceritatea trebuie sa fie in primul rand fata de tine. De mine. Civilizatia este cel mai important lucru pe care il avem. Civlizatia este mult mai importanta decat noi. Ea ramane. Linii corect trasate trec testul timpului. Inspiratia divina este dincolo de capriciile momentului. Sa crezi ca tu, ca om, ai creat civilizatia, este aroganta suprema. Un sac de materie degradabila, supus viciilor si semicomei noapte de noapte nu poate concepe art deco, de exemplu. Omul e doar unealta cu care civilizatia a fost pusa in miscare, e dalta de 2 lei care a facut ceva ce va dainui. Singurul dar al omului este ca el poate pune punct civilizatiei. Pe cladirea scolii franceze scrie ''Liberté, égalité, fraternité''. Taxa anuala pentru clasele primare este 5000 E. Ca sa fie clara treaba cu égalité & fraternité. Dar macar ai Liberté sa mergi in alta parte. De ce stiu toate astea? De ce nu reusesc sa ma mint singura? Am periodic problema asta. Iar asta inseamna ca am constant o problema, care periodic iese la iveala. Cineva mi-a spus odata ca sunt o corcitura interesanta de personalitati. Dupa care m-a intrebat daca ii dau o palma. ‘Daca-ti dau tie o palma, mie ce-mi ramane?’ Merg mai departe fara tinta. Ies deseori noaptea. Chiar si cand zac ca o pisica facuta pachet in fotoliul albastru de la geam. Cand e luna plina, imi las sufletul in aburii alcoolului, il iau pe Chopin in gand si ratacesc ca mainile lui peste claviatura. Linia de pian vine in spirala, peste mine, ma sufoca, ma ia cu ea, imi estompeaza realitatea, pana nu mai exist, pana devine una cu mine. Atunci imi ispasesc pacatele. Ideea de ‘walking a mile’, cum ii spun americanii, imi vine in minte. As merge fara sa ma mai opresc. Fara tinta. Fara relatii, sinceritate si civilizatie. Doar eu. Diseara am chef sa ies. E o petrecere la firma, undeva prin nord, la o locatie din alea unde nu as merge in mod normal. Asa, pot sa sper ca dau doar de arogantii de la job, nu si aia rezidenti ai clubului. Am ajuns acasa destul de amortita. Am facut un dus lung. Mi-am cautat rochia aia neagra, dreapta, 60s. Am ales un parfum usor, mai potrivit unei dimineti de mai in Herastrau. Cred ca am ajuns undeva spre 11. Era multa lume. Ai mei stateau destul de grupati in doua separeuri. Mi-am dat seama imediat ca nu vreau sa ma justific de ce am ajuns singura. Sa le vad iar privirile complice si schimbul de ironii mut, pe deasupra paiului din pahar. La bar era full, dar mi s-a deschis calea ca intr-un musical din anii 50. Barmanul ma intreaba ce vreau. ‘Buna, da-mi un Green apple, te rog’ ‘Sigur, imediat’ Tipul de langa mine se intoarce surprins. Probabil ca asteapta de ieri sa comande ceva. Se apleaca spre mine si imi spune cu o voce usor ragusita: ‘Daca il faci pe craiasa zapezii asta sa imi scape si mie un scotch, dau eu maru’ verde.’ ‘Nu poti sa ii ceri tu?’ ‘Sec, te rog’ Wow. Un cuceritor. Super. ‘Adica fara gheata. Nici macar una. Chiar deloc. Sec.’ ‘Auzi… mai da-mi si un scotch, te rog…sec’ ii cer barmanului. Nu stiu de ce. Ma uit la el fara menajament in timp ce poarta o discutie inutila cu barmanul despre whiskey. Nu arata prea rau. Peste 30... Mult peste 30. Tatuaje. Camasa neagra e deschisa vreo 2 nasturi. Parfum care apasa usor aerul. Care ramane in par. Pe care il simti pe perna a doua zi. ‘Multumesc, raman dator, m-ai salvat’ ‘Ramai, pentru ca bautura e gratis aici’. Restul e cale deja batuta. Fac pasii astia deja mecanic. I-am spus ca nu sunt singura. Nu voiam sa ma leg cu el la cap. I-am spus ca prietenul meu e plecat pentru o saptamana. O perioada ne-am vazut la mine. Dupa aia, a inceput sa ma cheme prin diverse locatii. Inchiriate. Stiam ca nu e singur. Nu ma interesa. Nu ma intreba nimic din ce simtea ca nu vreau sa ii raspund. Ma rabda chiar si cand plangeam. Nu stiu de ce plang. O fac cateodata. De la o vreme, mi-am dat seama ca s-a schimbat. Era mai atasat. Mai dependent. Mai nerabdator. Mai doritor. In seara aia, ma chemase la blocul ala inalt, din centru. Ala de langa fantana. M-am imbracat fara graba. Fara sa compun textul de despartire. 3 An tan te. Dize mane pe Dize mane compane An tan te Stau pe malul lacului de vreo 15 minute si arunc cu pietre in apa. Imi imaginez ca pestii fug disperati in toate partile si se gandesc daca au venit rusii peste ei si le arunca bombe in cap. Da-i dracului de pesti. Sa fuga spre mijlocul lacului. Macar ei au unde sa fuga. Port aceleasi haine de vreo 3 zile si banuiesc ca put a homeless, deja. Am niste toale luate cu mine, o pereche de ghete si doua de bascheti, un Uricaru, un Fowles, toate alandala in ghiozdan si peste tot, prin portbagaj. De 3 zile traiesc in masina, prin benzinarii si prin barurile unde opresc noaptea. Am plecat din Bucuresti imediat ce s-a bagat in cada. Imi venea sa ii crap capul, daca mai stateam. Starea aia de tensiune, privirea in gol, senzatia ca efectiv nu ma vede. Macar daca mi-ar reprosa ceva. Sa stiu de ce ‘’nu mai merge intre noi’. Nu mai merge pentru ca esti o tampita. Du-te dracului. Cred ca piatra pe care am aruncat-o in timp ce gandeam asta s-a infipt in malul din fundul lacului, asa tare am aruncat-o. Cum ar fi sa se sictireasca deodata toti pestii si sa ma trezesc cu o ploaie de pietre iesind din apa? Ia-ti dracului problemele si da-i drumul de aici. Da’ chiar, daca pestii ar avea maini, ar sta plictisiti si ar arunca pietre pe tarm? Femeile nu inteleg niciodata cu adevarat barbatii. Cele mai sincere momente ale noastre nu fac decat sa dezamageasca, sa nasca resentimentele lor. Am stat ceva cu ea. As mai fi stat. As mai fi stat? M-am oprit la prima benzinarie, am facut plinul, mi-am luat doua pachete de tigari, o cafea, niste biscuiti cu cioco si m-am tirat. Am condus ca un cal, automat, fara sa am o destinatie. M-am oprit abia dupa Brasov, sa imi dau cu niste apa rece pe fata si sa fumez o tigara. Daca m-am trezit aici, o sa ii dau mai departe spre Sighisoara. Aveam un chef nebun sa ma opresc intr-un satuc din ala uitat de toti, care nu e pe vreun DN batut de toti, sa stau acolo la vreo tanti in gazda, sa urc dealurile alea verzi si unduite ca un cur misto. Sa vad biserica fortificata si inutila, azi, ca si ieri. Parasita. Ca mine. Partea interesanta este ca nu ma simt trist. Mai curand ma simt invaluit de furie. Nu conteaza ca eu am plecat de acasa. Oricum eram deja singur. Nu stiu de ce s-a mai intors. De 3 zile conduc, ma opresc pe la benzinarii, ma culc in masina. As putea sa trag la moteluri pe drum, dar efectiv nu am stare. As putea chiar sa trag la vreun motel din ala de tiristi, cu sali slab luminate, unde poti sa iei o curva la pret de saorma. Dar si ea, ca saorma, e ‘cu de toate’. Nu am stare. Am, in schimb, o sete dementa. Azi noapte, m-am oprit intr-un sat din ala insirat pe sosea si am vanat un non stop. Avea un singur neon care lumina mai bine stins si o droaie de pungi cu cipsuri si alte tampenii. Plus bauturi din alea pe care nu le vezi nicaieri, in afara de magazinele mici de la tara. Vanzatoarea era o pustoica bruneta. Dragutica. Dragutica si mai ales cam incurcata. Nesigura. Ca o prada. Inauntru mirosea vag a transpiratie curata. Oarecum dulce. Stiu cum suna, dar era genul ala de miros. Iar lumina bazaia. Era o scena tampita. M-am uitat in jur ca intr-un showroom si am iesit fara sa spun nimic. Exact cand ieseam, m-am lovit de unul care intra. Unul din ala simplu si facut fara subtilitati. Unul care nu pierde timpul si nu se incurca in aparente. Lumina bazaia si inauntru mirosea a dominare. Fata statea dupa tejgheaua mica. Nu mai eram in magazinul ala pierdut pe un drum. Eram intr-o scena primordiala si organica. Sincera. Nici nu stiu cine a dat primul. Nu simti durerea. Doar dai si incerci sa il surprinzi pe celalalt. Simti impactul. Simti furie. Simti cum se lasa o perdea rosie si nu mai gandesti. Vrei doar sa il rupi in bucati. Vrei doar sa ii distrugi tot ce il defineste. Il vrei doar pentru tine. Vrei sa musti din el si nu simti cum iti curge sangele pe fata. Sa simti cum cedeaza. Sa ii simti frica. Dupa Sighisoara, am iesit de pe DN si am mers aiurea pe drumuri secundare. 2 zile intregi. Prin tinutul care nu exista in prezent. Care e tesut in trecut. Am ajuns in catunul asta care parca e rupt din imaginatia mea. E ireal. Oriunde ma uit, stiu ca am mai vazut cadrul respectiv. Stiu ca nu am mai fost aici niciodata. Atunci? Poate am murit pe drum si acum traiesc intr-un fel de limbo dement, in care voi exista doar in visele si imaginatia mea. Zidul vechi al bisericii se vede peste dealul care iti permite sa urci. In spatele lui, lacul linistit. Un palc de mesteceni pe malul opus. Casele au acoperisuri la fel, ulitele sunt aproape mereu goale. De cand am ajuns aici, e senin. Zilnic. E frig, dar cerul are culoarea aia a ochilor in prima dimineata a unei relatii sincere. Imi placea la nebunie cum arata dimineata, cand dormea cu un picior peste patura. Cu parul ciufulit peste ochi. Cum bea cafeaua in camasa mea. Cum imi miroseau camasile pe care le purta ea. Ce clisee. Viata mea e un cliseu. Si simt ca s-a dus dracului ca pietrele astea pe care le arunc. Nu imi amintesc sa mai fi fost parasit pana acum. Mereu m-am gandit ca se va intampla la un moment dat. Ei, si? O sa ma dreg cu niste saptamani de dezmat si o sa resimt iar libertatea. De ce ma simt ca un cur, acum? Sentimentul ca totul e inutil imi umple orizontul. Cred ca diseara ar trebui sa fac rost de o cazare, undeva. Sa fac o baie fierbinte si sa beau ceva. Maine, sa umblu aiurea pe dealuri. Sa zac langa lac. Sa beau. Si tot asa. Si la un moment dat, stiu ca voi iesi la mal. Ca pestii astia, daca mai arunc mult cu pietre in ei. Unde dracului sa fac baie fierbinte aici? Astia traiesc in evul mediu, in satul asta, cu tot peisajul lor idilic, cu tot. Imi aprind o tigara si ma ridic in picioare. Ma fut in ea de melancolie. O sa vina, o sa treaca. O sa o beau. In dusmanie. Ca un miner care da ritmic si cu sete cu ciocanul ala al lui. O sa mai arunc pahare ici si colo. O sa ma mai incaier. O sa mai fiu dat afara din cate un bar. O sa mai adorm covrig undeva, eu si neconcordantele mele. Arunc tigara in lac – nah, ma, fumati ceva, sa va linistiti dupa bombardament – si ma intorc la masina. Daca dau tare in ea, intr-o ora sunt in Sibiu, stiu un hotel dragut acolo. Imi bag picioarele in satul asta. In fantezia pe care am gasit-o. In tine, cu toanele tale. O cada fierbinte si o sticla de vin ma vor pune pe picioare mai bine ca orice paradis idilic. De 3 ani ma cac pe mine sa scriu ceva. Ma trotilez, seara, stau in fata laptopului deschis si visez moduri in care as putea sa ajung acolo unde vreau. Bea, scrie, save, viseaza, bea scrie, save, viseaza. A doua zi ma uit peste ce am scris. Scrie despre regatul nebuniei. Scrie despre drumul facut prin incertitudinea sinuoasa. Scrie despre tunelul ala ireal de iarba si copaci si fum. Scrie despre starea de surescitare si incertitudine. Parca ma nasteam. A doua zi citesc toate prostiile astea. Le citesc, le sterg si ma scufund in anonimat mai departe. Poate ca aveam nevoie de asta. Poate ca asta este cartea pe care o cautam. Viata mea, o carte? Proasta, poate. Dar mai buna fara tine. Un an juma’ am stat cu fraiera asta. Un an juma’? Mai mult? Pus pe hold pentru ea. Scuip pe o frunza moarta si impietrita in ultimul ei efort. Imi simt mirosul si hainele. O iau energic spre masina. Intr-o ora sunt la Sibiu. Intr-o ora ma pun pe picioare. Proasta dracului. 4 E o pauza atemporala de tigara. Din aia dupa care te intorci schimbata. Doar lumea ramane stramba ca un tablou care nu sta drept si pe care incerc, constant, sa il indrept, fara rezultat. Incerc sa nimeresc cu pachetul gol de tigari sticla aia goala din colt. Am daramat vaza pe care o am de la maica-mea. Ma fut in ea de vaza. Ce rost mai are sa ma ridic acum si sa adun cioburile? For a chance at immortality there's no sacrifice too great. Asa sa fie oare? Daca deja iti pui intrebatea asta, ti-ai cam ratat sansa, prietene. Ca aruncarea mea. Dar macar stiu ca la sport am fost mereu varza. Sticla aia imi ranjeste arogant mai departe. Macar unu din noi e in picioare in camera asta. In seara asta. Doar ca eu mai am un as la indemana. Telefonul asta supradimensionat si inutil, care zboara perfect spre sticla aia nenorocita. Maine o sa fim amandoua la pamant. Iar. O sa vezi tu. Iti promit. Ma uit la plantele de la geam si imi amintesc ce mici erau acum 2 ani. Imi dau seama ca nu au crescut deodata. Ele cresc incontinuu, chiar si acum, in timp ce ma uit la ele, insesizabil, in aceeasi masura in care eu mor incontinuu, fara cale de intoarcere. Cam ca relatia noastra. Ca succesul fulminant de care nu ma bucur la teatru. Cateodata am impresia ca totul se ingusteaza. Cand ne-am cunoscut, totul era fantastic. Am prins jobul la teatru in aceeasi saptamana in care m-a invitat in oras. Eram in ultimul an, ma gandeam ca slujba, licenta si tipul asta cu 10 ani mai mare nu vor merge bine impreuna. Dar au mers. Cu stilul lui de a le lua pe toate pe rand. Cu zambetul ala care ma facea sa trec peste toate temereile mele. Cu tatuajele lui care o exasperau pe maica-mea. ‘Mama, oamenii cu tatuaje prezinta serioase tulburari psihice. Nu e normal sa te automutilezi.’ La 2 saptamani dupa ce ma mutasem la el, m-am dus si m-am tatuat. Pe mana dreapta, in interiorul antebratului. Am crezut ca ai mei fac apoplexie, cand ne-am vazut la prima masa in familie. Imaginea aia ideala pe care au avut-o mereu despre mine s-a dus dracului, imi dau seama. Probabil ca abia atunci si-au dat seama ca nu mai sunt fetita aia inocenta pe care o stergeau de muci si o duceau in vacante cu ei. Nu mai eram de mult timp, deja… Inca din liceu dezvoltasem o pasiune morbida sa am conturi false de facebook, unde sa adun cat mai multi prieteni din cu totul alte sfere decat cea in care crescusem. Acceptam cererile de la toti tampitii, toti agramatii; cate tampenii imi spuneau! Raspundeam la toate, ma fascina sa vorbesc cu ei, sa vad cat de limitati sunt, cat de prosti, cat de straini mie. Ma simteam ca un intrus in lumea lor mica si plina de mocirla. Si imi placea sa ma manjeasca si pe mine. Lumea fanteziei, paralela. Si totusi, reala. Din lumea conturilor false, am ajuns in lumea swingerilor. Conturi de cupluri, intalniri clandestine, bisexuale, fantezii bdsm. M-au prins. Si mi-am dat seama ca pot sa castig de pe urma cursurilor de actorie pe care taica-miu mi le platea ca sa pot sa intru la UNATC. Mi-am dat seama ca pot sa fac bani cu asta. Big time. Deja intr-a 11 a aveam conturi pe mai toate site-urile de escorte, care contau. Faceam peste 2000 de euro pe luna ca sa ma vad cu diversi care se tavaleau pe jos in fata mea, imi sugeau degetele de la picioare si pe care ii bateam la cur. Majoritatea erau peste 40 de ani, burtosi, cu familie si slujba decenta. Cu zgarda in fata mea. Scriam cu ruj pe ei tarfa si ii futeam in cur cu straponul. Eu aveam 17 ani si tot sictirul din lume, iar asta ma facea irezistibila pentru ei. Pentru mine. Imi placea sentimental pe care il aveam. De libertate totala. Pendulam intre ceva ore, la scoala, cand ajungeam, sesiuni si meditatii pentru BAC. Cu absentele rezolvasem repejor. Inca din prima luna cand ma apucasem de asta, unul dintre clientii care mi-au venit era un durduliu la 56 de ani, cu chelie si barba mica. Directorul de la liceu. Ne-am inteles repede sa ne ajutam reciproc. Absentele mele dispareau constant, iar el isi pastra slujba meritorie, sotia plictisitoare si imaginea de om decent, pe care societatea poate conta. Cateodata il punam sa poarte chiloti de dama sau ii legam scula si il trimiteam asa la scoala. Mi-l imaginam cum arata cu astea, sub costumul ala bej, in timp ce isi tine ora de logica sau sedintele din cancelarie. Ma pisam pe mine de ras cand treceam pe langa el pe culoare si il salutam, respectuoasa, stiind ca peste cateva ore sau zile urma sa il trag de sfarcuri si sa il pleznesc pana plange. Dupa ce am dat BAC-ul, a fost o perioada de acalmie. Mi se luase. Nu mai aveam stare si chef de ei, de tot. Devenise asa de mecanica treaba, incat nu mai gaseam niciun mod ca sa aprind fitilul ala care ma motiva. Ceva bani deoparte pusesem, am virat-o in Europa intr-o vacanta extinsa de vreo 2 saptamani. A fost ceva scandal cu ai mei, dar le-am promis ca BAC-ul si admiterea nu vor fi problematice. Devenisem tare buna la convins oamenii, la ilustrat un viitor in culori pastelate si optimiste. Am luat BAC-ul, am intrat la UNATC. De ai mei scapasem. Acasa eram oricum inerta si gri, iar ei vedeau in asta cumintenie. Eram la locul meu. Nu deranjam. Primii ani de facultate au curs destul de linear. Lasasem deoparte site-urile si intalnirile. Mi-am abandonat clientii ca pe niste caini legati in lant si lasati sa moara. Teatrul ma fascina. Ma acaparase total. Mediu, colegii, scena la care visam. Intr-o joi absolut oarecare, am mers la cursul de improvizatie. Eram vreo 12 in sala, raspanditi. 2 lucrau sub privirile profului. Undeva in dreapta salii, era un tip pe care nu il mai vazusem pana atunci. Avea manecile suflecate, era plin de tatuaje, camasa deschisa destul de mult si un aer mult prea arogant, cum statea nonsalant cu un picior sprijinit de scaunul din fata. Cand am iesit la o tigara, a venit direct la mine si mi-a cerut un foc. I-am evitat privirea aia patrunzatoare, si-a lasat capul usor intr-o parte, urmarindu-mi ochii, a suflat fumul intr-o parte si mi-a spus ‘’hai sa bem ceva; trebuie sa sarbatoresti cumva rolul. Mai ales ca e primul’’. M-am uitat la el surprinsa, da, tocmai obtinusem primul meu rol adevarat, intr-o piesa adevarata, intr-un teatru adevarat, urma sa fiu platita, urma sa imi citesc numele pe afis, puteam sa ma numesc actrita, cu adevarat, ‘’de unde stii tu asta?’’. ‘’Stiu un loc foarte fain la nici 3 minute de aici. Iar afara e demential. Merem acum?’’ Toate simturile adormite de teatru mi s-au trezit instantaneu. Toata foamea aia de pisica salbatica. ‘’Imi iau geanta si vin, ok?’’. ‘’Aici sunt’’. Am mers in liniste pana la o cafenea mica, cu o curte mare, acoperita de verdeata. Soarele batea in curte filtrat de crengile batrane. Cadea pe mese formand paternuri bizare. Erau putini clienti raspanditi prin curtea aia, statici, tacuti. Fara chip si fara greutate in realitate. Ma simteam ca intr-o scena din cartile lui Uricaru. Cumva, stiam ca fiecare din curtea aia venea din acelasi loc cu mine. Un loc de demult. Un loc vechi de veacuri. Fara nume. ‘’Ce vrei sa stii?’’ ‘’Totul.’’ ‘’Totul?... nu te-ncurci. Dar vezi ca te arzi. Totul este asa de mult incat devine inutil. Respingator. Cand ai prea multe e ca si cand nu mai ai nimic. ‘’ ‘’Serios?’’ ‘’Serios.’’ Eram in ultimul an, ma gandeam ca slujba, licenta si tipul asta cu 10 ani mai mare nu vor merge bine impreuna. Dar au mers. Eram cu 10 ani mai mica decat el si, la inceput, mi-a placut treaba asta. Toata diferenta aia de experienta dintre noi ma facea sa ma simt deopotriva nesigura, cat si speciala. Aleasa de tipul asta care vazuse si facuse multe. Care se simtea bine cu mine, care ma legitima in felul asta. Care picta si avea aura aia de artist aflat la granita obscuritatii cu stralucirea recunoasterii. Tin minte cand l-am intrebat daca este si colectionar. ‘Sigur. Grafica, litografie, ceasuri, tabachere, obiecte, vise, amintiri, depresii, nostalgii, cuceriri, orgasme clandestine.’ La pustii de varsta mea imi era imposibil sa ma uit. Ma plictiseau de cand intrau in sfera mea vizuala. Ii igoram mai rau ca pe cainii pe care ii dominam. Si au mers lucrurile intre noi, vreo 3 ani. Sincera sa fiu, nu au mers chiar 3 ani. Dupa vreo 2, privirea aia care ma cucerise cam palise. Conversatia, la fel. Stateam impreuna de vreun an si ceva si faceam toate lucrurile ale ape care le fac cuplurile care strau impreuna. Toate lucrurile alea care omoara ce e cu adevarat important intr-un cuplu. Mi-a spus o data: ‘cand ma apuca, ma apuca; si nu imi trece; si nu ma pot intoarce la cum eram inainte. Ceva dus dracului, dus ramane, intelegi?’. Rolurile mele au urmat, si ele, curba descendenta a relatiei. In timp, m-am surprins redeschizand vechile linkuri. Rand pe rand. Iar prin ele, vechile rani ale cateilor mei obedienti. Treaba asta redevenise o slujba pe care o faceam mecanic. Ajungeam deseori acasa tarziu. Deseori, rupta de oboseala, fara pic de chef de conversatie. Nu mai zic de altceva. Lui ii spuneam ca sunt la repetitii, cand intreba. Si intreba asa de rar… Pe jos, langa piciorul meu gol, vad o tigara. O aprind si inchid ochii lenesa. Fumez obosita. E liniste in casa. De vreo 3 luni, stiu sigur ca are pe cineva. Dispare de acasa 3, 4 ore. Dupa amiaza, noaptea. Vine distant si adoarme langa mine ca si cand nu exist. Oare de ce mai vine? Nu i-am spus nimic. E totusi mai mult de atat. Il simt … il simt pierdut. Fara orizont. Fara vointa. Nu stiu ce e cu el. Stiu ca am incercat o data sa il intreb, in timp ce ii tineam capul in brate si il mangaiam. Una dintre ultimele noastre scene de tandrete. Nu mi-a raspuns. A intrebat absent ‘’cine sunt eu? Zeul celor care nu ajung nimic. Zeul celor care nu depasesc nivelul de speranta. Zeul celor care se pierd si pe care nu ii tine minte nimeni, niciodata’’. M-a surprins sa il aud asa de virulent. Asa de pierdut. 1 Am ajuns mai devreme, ca de obicei. Imi place sa fiu primul undeva, sa arunc o privire, sa imi marchez teritoriu, daca pot sa ii spun asa. Imi arunc pantofii la intamplare si las cafeaua luata la non stopul din colt pe masuta de sticla. Camera e simpla. Pat, fotoliu, masuta, un televizor mic pe perete. Transperante albastre la geam. Baia, cu 2 prosoape impaturite. De 3 zile nu am mai ajuns acasa. Nu am putere. Am inchiriat o garsoniera pe nimic. Arata ca un spatiu de refugiati, dar asa ma simt si eu. Nu inteleg exact ce simt. Sau ce vreau. Cu cat simt mai mult ca m-am indragostit, cu atat, imi e mai dor de ea… De ce aveam. Ma arunc pe pat, pe spate si aprind o tigara. E liniste. Imi aud doar ceasul de mana ticaind. Ma uit la el. Mai am 7 minute. 2 Am gasit greu adresa asta. Nu stiu de ce. Era oarecum in aceeasi zona unde ne tot gaseam. Ca doua suflete care dau tarcoale, dar care mereu gasesc o solutie de compromis. Ma imbracasem cu rochia aia simpla, pe care o purtasem in seara cand ne-am intalnit, la party-ul ala. Cred ca am facut-o intentionat. Poate parea putin melodramatic, dar as vrea sa ma tina minta asa cum m-a descoperit, ca la inceput. Nedezbracata de mister. Jos era un portar bagacios si needucat, ca toti portarii, care s-a uitat lung dupa mine chiar si dupa ce l-am salutat si i-am explicat unde merg. I-am ignorat privirea statica si curioasa, lipicioasa, cat timp am asteptat ca liftul ala antic sa coboare gafaind. Am inchis usa si am apasat butonul etajului cu un sentiment de libertate. As vrea sa nu ajung nicaieri, niciodata. Sa scap de cei de jos, sa nu ajung defel sus. Initial nu am constientizat vibratiile. Am crezut ca sunt ale liftului. Ridic privirea spre tavanul unde lumina palpaie incert. Un zgomot lung si lugubru vine de sus. Lumina se stinge. Cad. Ma agat instinctiv de manerul usii care se deformeaza. Simt apasarea peretilor si praful care invadeaza cutia asta nenorocita care imi va deveni mormant. 1 Imi e greu sa deschid ochii. Ma ustura si simt ca sunt cimentati de praf. Nu imi pot simti corpul si respir cu greutate. E bezna. Nu aud nimic. Ultimul lucru pe care il tin minte este ceasul ala. Ceasul si vibratiile puternice ale blocului vechi. Vreau sa ma misc! vreau sa trag aer in piept! Ma sufoc aici! Nu vreau sa mor. Nu asa. Nu inca! Imi simt lacrimile cum imi inunda ochii. Ma ustura oribil, dar tot nu vad nimic. Imi vine in cap cantecul ala tampit ‘Too much love will kill you’… Daca as putea sa dau timpul inapoi, as fi ramas acasa. As fi incercat sa ii vorbesc. As fi incercat sa fim ca la inceput. Sa nu ajungem doi straini. Sa nu imi caut tandretea in camere nenorocite si straine. Te iubesc. 2 Nu exista locul ideal. Nu despre asta e vorba. O data ce esti impacata cu tine, oriunde devine perfect sa mori. Iar eu nu am ce sa mai ofer lumii asteia. Vreau sa dorm. Vreau sa ma intind sub un mesteacan, sa ii urmaresc jocul frunzelor mici ca niste salbe in lumina soarelui. Sa vad contrastul ala fantastic intre scoarta aia alba si verdele ierbii. Imi simt buzele sarate. E sange. Nu vreau sa mor asa. Nu acum. Nu ma pot misca. Ma gandesc la mama. Ea a scapat ca prin minune la cutremurul din ‘77. O sa mor eu in locul ei. Plang. mama. Ea a scapat ca prin minune la cutremurul din ‘77. O sa mor eu in locul ei. Plang. 4 Am iesit din casa dupa 7, seara. Am luat-o spre centru aiurea, plambandu-ma pe stradutele vechi si complice. Mergeam fara vreo tinta. Strazile erau reci ca buzele mele pe care le muscam periodic, involuntar. Ultimele 3 zile fusesera opace. De el nu mai stiam nimic, acasa nu mai ajunsese. In sfarsit… nu asta vroiam? Nu asta asteptam? Poate ca a ramas, in sfarsit, la ea. Dar oare stiu sigur ca exista o ea? Altadata as fi sunat la politie dupa 24 de ore in care nu as fi stiut nimic de la el. Mai disparea din cand in cand, dar mereu imi dadea cate un sms in care imi spunea ‘sunt viu’. Cred ca am depasit momentul asta. Mai corect, l-am pierdut. Dar oare mai aveam ce sa pierd? De fiecare data cand nu mai avem controlul asupra ceva sau cuiva, tindem sa glorificam starea anterioara. Sa o vedem mult mai bine decat a fost vreodata. Tin minte ca am mancat mango cand eram mica. Mi-a venit sa borasc de la el. Era prea copt, mi s-a sugerat. Nu ma intereseaza asta. Parerile celorlalti, chiar si bazate pe fapte corecte, reale, nu au dreptul sa imi strice amintirile. Nu am constientizat ca e cutremur. Ghivece cu flori si pietre cad pe trotuar. Vad cladirea din fata, din stanga, cum se naruie sub ea, cumva. Ireal. Imposibil. Praful se ridica peste tot ca o ciuperca atomica. Trebuie sa fug in mijlocul strazii! Trebuie sa ma feresc! Trebuie sa scap! 1 liniste 2 liniste 4 Orasul nu a existat, a doua zi. A treia, sunetul ambulantelor, pompierilor, politiei, s-a atenuat. Praful era peste tot. Ruinele, la fel. Cladiri norocoase rasareau dintre gramezile care fusesera, odata, semne ale trufiei arhitectilor. In care fusesera suflete. Amintiri. Sperante. Devenisera statistici. Spre pranz am primit un telefon de la frati-su. Il gasisera. Sub blocul ala inalt, din centru. Ala de langa fantana. Am primit vestea pe care o simteam, deja. Ce sa spun? Ce sa le explic? Ca incet, dar sigur, eu il pierdusem deja cu mult timp inainte? Ne uitam la cate un prost , la cineva care a facut o tampenie. Ii spunem ca e un prost. El se uita la noi fara sa spuna nimic. El stie ca nu e prostie. Nu poate sa ne explice. E ceva ce a trebuit sa faca si care face, poate, sens doar pentru el. Pentru mine. Pentru tine. 3
E o dimineata super linistita in oras. Traficul e moale ca smoala. Pana si o sirena a politiei se aude stingher undeva departe, parca mai lent decat ar trebui, incercand sa nu deranjeze. Trag aer in piept si deschid fereastra. Oraselul asta e dragut, in aerul lui provincial. Dar oare cat persista asta? Mereu mi-am dorit sa fug si sa traiesc in cate un satuc medieval. In cate un orasel unde sunt o umbra pe care nu o stie nimeni. Farmecul locurilor noi si mici m-a fascinat mereu. Cat timp ar dura el? Nu stiu. Dar iata-ma ca imi traiesc visul, in sfarsit. Dupa pauza aia din Sibiu, am luat-o mai departe vagabond. Ce mi-am dorit mereu. Pauza exact unde am chef. Fara sa ma stie nimeni, e ca si cand nu exist. Aici sunt de 2 zile. Azi plec. Unde? Nu stiu. Nu conteaza. Mai am ceva bani. Cat am de benzina, e tot ce imi trebuie. Caut in rucsac un tricou curat. Dau de telefon pe fundul sacului. E fara baterie si nefolosit de cand am plecat. Nu duc dorul nimanui. Nimeni nu imi duce dorul. Las’ ca fac victime pe drum. Dar si ele… greu de crezut ca ma va tine minte cineva. Voi trece prin viata lor linistita ca o efemera ploaie de vara. Imi trebuie o cafea. Dau drumul la tv si ma duc sa ma spal. Breaking news nu mai atrage atentia nimanui. Cel putin nu in Romania, unde televiziunile efectiv rateaza conceptul. Asta sau traim intr-un senzational continuu. Imaginile ma opresc din drum. In Bucuresti a fost cutremur de peste 7 grade. Ma asez pe pat si ma uit de departe la tragedia care ar fi putut sa fie si a mea. Ma uit ca la un film la ceea ce a insemnat ultimele clipe pentru oameni, cladiri, planuri, vise, programari, tradari, promisiuni. Banalitati. Imi aprind o tigara. Pe masa exista cana de aseara, cu ceai negru. Parca beau fiertura de tutun. Beau, scuip, ma stramb si o iau de la capat. In mod paradoxal, nu simt nevoia sa sun dupa nimeni. Ai mei nu mai stau in oras de multi ani. Prietenii? Pe cine sa incep sa sun? Sunt in stare sa incep sa dau piept cu realitatea, cu raspunsurile in ceea ce ii priveste? Ea? In mod absolut oribil, efectiv nu simt niciun interes in ceea ce o priveste. Imaginile arata un peisaj de razboi. Mormane de cladiri. Praf. Fum. Incendii inca neizolate. Spitalele, evident, total depasite. Autoritatile, la fel. Bucurestenii incearca sa se ajute. Ca de fiecare data cand ceva mamut loveste orasul asta blestemat asezat in campia aia nenorocita. Furnici care sapa cum pot printre daramaturi. Ce caut eu aici? Trebuie sa merg acasa. Trebuie sa ajut. 4 Sandalele astea neglijente sau tocurile? Hm. Stiu ca arat bine in ambele. Stiu ca imi va arunca priviri doritoare, orice port. Imi place cum se uita la mine. Imi place sa ii simt dorinta abia stapanita. Ochii imi cad pe rochia rosie. Nu o port azi, maine am nevoie de ea pe scena. Au trecut 8 luni de la cutremurul care a redefinit viata in orasul asta. E ciudat cum durerile se estompeaza si viata, cumva, continua. Bucurestiul e in plina reconstructie. O febra generala se simte. Viata e mai efervescenta ca niciodata. Cei care am scapat, simtim nevoia sa nu pierdem nicio clipa. Am trecut prin diverse etape. Indolenta, remuscari, implicare, detasare. Depinde, desigur, si pe cine ai pierdut. Mi-a fost dor de el de cateva ori. Am plans singura in pat. Nu stiu daca gandindu-ma la el sau la ce am avut. Cat am avut. Dar viata a invins si, incet, incet, m-am lasat prinsa in cotidianul de dupa momentul zero. La 3 luni dupa cutremur, am primit un telefon interesant. Cineva ma vroia pentru un serial de televiziune. Buget, expunere. Tot tacamul. Nu stiu unde m-a vazut. Pe care scena. A teatrului sau a intalnirilor clandestine. Peste doar o saptamana, primeam si o oferta la unul dintre putinele teatre care mai stateau in picioare. Cam in aceeasi perioada, mi-am reluat si joaca. Nu mai insealam pe nimeni. Nu ma mai astepta nimeni acasa, acum. Eram doar eu si job-ul meu. La una din intalniri, mi-a aparut un tip. Foarte altfel ca cei cu care eram obisnuita. Era dezinvolt. Nu prea stia cu ce se mananca treaba asta. Mi-a spus direct ‘te-am vazut pe un site si sincer, m-am gandit ca arati bestial. Vroiam sa te cunosc in realitate’. ‘ ‘Aham’ ‘Si? Ce facem acum? Trebuie sa latru in 4 labe, iar tu imi dai Chappy?’ M-a pufnit rasul. ‘Putem face asta. Dar cred ca as prefera o cafea, undeva’ ‘Sincer, si eu’ mi-a spus si mi-a placut tonul calm asezonat la zambetul ala. Cred ca ma saturasem de aia fara personalitate. Fara fata. Fara nume. Ne-am vazut periodic de atunci. I s-a parut tare ce faceam. A si incercat cate ceva din meniu. Unele i-au placut mai mult ca altele. Cred ca sandalele. Imi place cum se vede curbura piciorului in ele. Si stiu ca si lui. Hm. Oare de cand a inceput sa imi pese de asta? 3 Cateodata, ascult o piesa care m-a fermecat demult si incerc din rasputeri sa simt iar ce simteam atunci. Aproape ca imi curg lacrumi cand prind o farama din sentimentul ala pierdut. Din cine eram atunci. Efortul asta e tot mai greu de facut. Ma desprind tot mai mult de cine eram. De trecut. Noi straturi se aseaza peste mine, ma remodeleaza, ma transforma mereu in altcineva. Ieri am auzit la radio una din piesele alea cam serbede, care ii placeau ei asa mult. Am incercat sa imi amintesc de momentele alea cand o ascultam impreuna. Imaginile sunt fara gust. Fara miros. A fost un interludiu scurt, pentru mine. La vreo saptamana dupa cutremur, m-a sunat maica-sa. Incercase sa dea de mine in toata perioada aia. O gasisera sub blocul ala inalt. Ala de langa fantana, din centru. Am ramas tacut. Nu stiam ce sa spun. Maica-sa a interpretat asta drept un semn de durere din partea mea. Vorbea la telefon, nu stiu ce spunea, cert e ca nu auzeam decat un barait neintrerupt, pitigaiat, de departe. Din alta viata. Am fost la inmormantare. Am stat mut ca o statuie. Mi-a fost fizic rau. Sincer. M-am jucat rolul pana la final. Pentru cineva care devenise, de ceva timp, deja, o straina pentru mine. Imi iau cheile de la masina si incui usa. Oare am luat cartea aia? I-am luat un cadou mic tipei asteia cu care ma vad. O stiu de cateva luni, deja. Incredibil, ce repede a trecut timpul cu ea. Ma apuca rasul cand imi amintesc prima intalnire. O vazusem pe un site de swingeri, era ceva cu dominare, nebunii din astea. Cred ca m-am uitat la poza aia de la profil vreo 5 minute. I-am cerut ‘o sesiune’ contracost si a acceptat. Practic, tipa era curva, m-am gandit atunci. Ei, si? Hai sa vedem ce e cu ea. Ne-am vazut pe la Romana. O tipa misto. Cu un zambet ironic. Si un cur de milioane. Am iesit la o cafea. ‘Si? Ce facem acum? Trebuie sa latru in 4 labe, iar tu imi dai Chappy?’ A pufnit-o rasul. Fata desteapta. ‘Putem face asta. Dar cred ca as prefera o cafea, undeva’ 4 Stau in pat si ma uit la el cum doarme linistit. Doamne, ce muzica asculta… dar macar si-o trage ca muzica. Navalnic. 3 Iau o gura de whiskey. Las arsura sa se aseze in toata gura. O ascult cum imi cucereste pielea, incetul cu incetul. Pana tot urletul ala amorteste. Ca intr-o transa a unui saman uitat de secole. Azi dimineata m-am uitat la ea in timp ce se trezea. In timp ce revenea, incet, incet, la viata. Ma uitam la ea cum a renascut. Ca mine. Ca tine. Ciclic. La nesfarsit.
0 Comments
1 Eram bocna cand am intrat in dus. Imi simteam si pleoapele reci, pe ochi. Ca ale unui mort. Ma uitam la degetele de la picioare, rosii, in apa fierbinte, si nu le simteam deloc. Le descopeream straine. Destul de simpatice, totusi. Degetele de la picioare sunt foarte importante. Pot sa dea de pamant cu tot restul, daca nu sunt potrivite. Daca nu sunt perfecte. Apa curge ca mercurul peste mine. Ma inteapa pe tot corpul inghetat. Ador frigul. Scoate orice urma de rutina din mine. Ma ascute. Ma trezeste. Ma lasam reconstruita de apa fierbinte, picatura cu picatura, capul plecat, fara gest, fara vointa. Ma gandeam la el. Ma trezea exact ca frigul. Acum ceva timp… Ii placea sa fie acolo unde eleganta de strada joaca table, la colt, cu viata fara compromisuri. Unde toate gramele de aur nu fac, cateodata, cat un singur gram de praf. Unde oamenii isi cer dreptul cu dintii inclestati, cu pumnii stransi. Unde regulile furnicilor societatii se ineaca in scuipatul celor care nu isi gasesc locul in musuroi. Dar nu traieste acolo. Vine seara de seara, se stie cu toti, ii place sa priveasca, ii place sa schimbe zambete cu ei. Oscileaza intre a-i privi de sus si a tanji dupa compania lor. ‘Imi rapesti bucuria de a vb cu tine beat?’ ‘…nu e asa rara ocazia, sa stii’ ‘Ar fi chiar placut sa te aud, beat. Nu neaparat vorbind. Sa te aud. Daca te imbeti si simti ca te arde limba, sau ma rog, astept sa ma distrezi’ ‘ca in seara aia?’ ‘Care?’ ‘Aia in care m-am uitat la pupilele tale dilatate de foarte aproape’ ‘Ah. Da... (Zambet) Vezi, de aia imi plac ochii deschisi la culoare, ca o poti da in alta perspectiva a intimitatii. Am fumat, sa stii. De aia sunt asa poetica… Esti amuzant si cand nu esti beat. Sau poate esti mereu beat cand vorbesti cu mine si eu nu stiu‘ Red nails. Dark nails. Fum si poezie. Dezamagire si ipocrizie. Cred ca am sa ma imbat si eu la noapte. Da. Sunt iar vagaboanda nimanui in afara de mine, m-am retras in sticlele si in starile mele acum, dar… simt nevoia acuta de tine. Nu de tine, asta de acum. De cine erai. La ceilalti stiu ca nu se poate intoarce. Nu poate trai ca ei. Printre ei. A fugit de ei, o data, si drumul nu poate fi refacut inapoi, peste linia aia care tine de optiuni. Optiuni dictate de lutul din care esti facut. Mai moale sau mai tare. Cu asperitati sau neted. Il sufoca platitudinea lor. Felul in care isi accepta sfarsitul inainte sa traiasca, inainte sa simta ce este viata, cu adevarat. Se inhama la compromisuri si la rutina. Pun o haina purtata de milioane, inaintea lor si fac tot posibilul sa intre in rol. Chiar daca haina e mare, sau rupta, daca atarna, daca te face sa plangi noaptea. Fii si tu ca oamenii normali! Nimic nu te leaga mai rau ca sforile alea invizibile din capul tau. Iar el si-a dat seama la timp de asta. Acum incearca sa coboare inca un pas. Sa mearga acolo unde regulile se fac din mers si se abandoneaza imediat ce te-ai pus in miscare. ‘Nu imi plac golanii. Imi place de tine, ca esti mega golan. Imi vine sa urc pe tine cand te vad. Si ai privirea aia Ma futi din priviri cand te uiti la mine. Esti exact cum credeam ca esti, doar ca mai misto’. Toti futem virtual oamenii cu care stam aiurea la o vrajeala nevinovata. Oamenii care ne insotesc drumul fara tinta prin noptile singure. Care ne fac sa ne simtim si mai singuri. Cateodata cred ca eu sunt apendicele poftelor mele. Imobila si incapabila sa rezist deciziilor care ma ard inauntru. Sunt un Cronos pe dos. O Gaia curva intr-o vitrina din Amsterdam. Devorata de proastele decizii. M-am sters cu un prosop aspru. Alb. Prea mic. Imi simt epiderma cum protesteaza la lipsa asta totala de eleganta, dar o ignor. Incerc sa prind un rol de cateva saptamani. Nu am reusit nici sa misc pana la teatru. Simt ca nu pot nici macar sa citesc un cacat de rol pentru o proba. Creierul imi tace. Nimic din ce iau nu ma ajuta. Arunc fraze disparate in conversatii fara substrat si ma agat de ele ca sa construiesc ceva de acolo. Vax. Abia ieri mi-a venit ideea geniala. Am decis sa fac pactul. Am cerut 10 ani mari. Fabulosi. 10 ani care sa imi epuizeze tot ce am, dupa care, cortina. Cam ca amaratul ala care s-a inteles cu dracu’. Faust, in caz ca nu stii care dintre ei. Singura diferenta este ca eu, dupa 10 ani, nu am ce sa las Necuratului. Nu am nici acum. Si daca as avea, vreau ca astia 10 ultimi ani sa consume orice urma de suflet a ramas pe undeva. Dupa ce am trasat mental reperele contractului, m-am facut praf. Sa aiba dracu’ grija de posesiunile lui viitoare. Cateodata am nevoie sa ma imbat… Deseori am nevoie sa ma imbat. Nu sa ma vad cu oameni , nu sa radem, nu sa ne povestim momentele tari in timp ce bem. Nu. Nu vreau oameni, Vreau doar sa ma imbat oribil si sa fiu cu mine. Cu minusile mele. Cu nostalgia mea nenorocita. Esti binevenit, aici ai sa moooori… Dimineata eram o epava. Am facut un efort supraomenesc sa ma dau jos din pat ca sa borasc la baie. Am borat alte dati in camera si nu e combinatie. Chiar deloc. Asa ca am decis sa trec de faza asta si sa trag de mine destul cat sa ajung, mereu, la baia aia nenorocita. A fost destul de ok. Am borat in mare parte pe langa toaleta, dar macar eram in cartierul corect. Am sprijinit peretii pana la bucatarie. Stiu ca prima cafea ma va face sa vars iar, dar e musai sa o beau pentru ca altfel nu exist. Nu stiu cum e sa bei bere dimineata cand te simti ca mine. Imi imaginez ca oribil. De fapt, e oribil sa bei bere cam oricand. Incerc sa gasesc un punct de sprijin pentru universul care se invarte mai departe, fara mine. Eu plutesc intr-un punct mort, exact cum faceau machetele lui Kubrick in Odiseea Spatiala. Iar in punctul ala mort, deodata, nu eram singura. Nu mai eram. Am vazut foaia fara sa vreau. Pur si simplu era nenaturala acolo. Am ridicat-o gandindu-ma ca era o factura si am citit scrisul ala strain, cu pixul: Pe potecuta plecai, Pe poteca necalcata, De roua nescuturata. Gasii acolo mandrul zvarcolindu-se, Jeluindu-se. Eu l-am privit, Dar stiam ca eu l-am gasit. Pe scara de argint tu ai urcat Si de mana m-ai luat Si cu mine ai plecat. In piept ‘mi pusei steaua mare, Se uita la mine cu frica lumea si tara; Imi pusei in umeri, Doua aripiele. Tota lumea se uita cu frica la ele. In spate imi pusei luna cu stele, Se uita lumea de departe la ele. Si cu mine vei pleca, In lacul cel negrul Unde infloreste nufarul, Si stiam. Tot ce-ti voi cere Voi primi. Am ras sincer. De fapt mint. As fi ras cu adevarat sincer daca as fi recunoscut scrisul. Daca nu mi-as fi amintit cu certitudine ca aseara era goala masa si ca nu m-am vazut cu nimeni de cand am intrat in casa. Daca nu as fi stiut cu certitudine ca nu am avut niciodata cerneala verde, cu care sa scriu asa tampenie. 2 Tin minte cand eram mica… ma uitam la un mester care facea un calut de lemn. De la o bucata de lemn, la animalul ala minunat, cu ochi vopsiti albastru. Tin minte cum ii fixa saua si coada. Cum le batea in cuie, iar eu ma uitam doar la ochii calului si la durerea din ei. Ce fac eu cu adevarat cu pasiune? Pana nu demult, eram o actrita pe val. Promiteam, cica. Pana nu demult, eram Miss K, cea mai bine platita mistress de pe forumurile cu libidinosi carora le placea sa imi simta furia. Si nimeni nu vedea asta in mine, cand ma priveau de sus, pe strada. Dar sunt asa de multe ca mine… femei pe care le vezi pe strada, in magazine, la munca si despre care nu ai banui nimic… Pana nu demult, era el. Azi? Azi ce? Ne vorbim sporadic. Ne vedem si mai rar. Nu stiu… am timpul meu si ritmul in care traiesc nu se suprapune neaparat cu cel universal. Cu al lui. Am tendinta sa raman ancorata in timp. Intr-un moment care nu mai este prezent decat pentru mine. Care e trecut pentru ceilalti, asta daca isi mai amintesc de el. Realitatea lor e alta decat pentru mine si nu ma regasesc in ea. Stii cum sunt pozele alea de demult? Dinaintea razboiului? Te uiti la strazi, case, masini si oameni care nu mai exista. Te uiti la stafii innegrite de destinul pe care il intuiesc. Dar nu sunt in mintea ta. Chiar au existat. Chiar au avut vise si secrete, chiar au plans si au facut rau. Iar azi, poza aia e goala. Nimeni si nimic din ea nu mai exista. Pentru mine, insa… Timpul nu mai trece. Timpul sta pe loc. Saptamana trecuta a venit la mine pe neasteptate. ‘Pune-mi, te rog, un whiskey’ Ii torn cuminte in paharul lui, cat stiu ca ii place sa ii torn. Ma uit la sticla. Daca beau cu el… Un pahar de scotch sec acum, nemancata, si voi fi ca acum o luna, la premiera piesei. Ultima in care am jucat. Ma intrebi cum a fost? Ca am uitat replicile nu conteaza. Ca am stat pe scena ca o statuie 1 minut nu conteaza. Ca am borat pe canapeaua aia mov de pe scena? Nu, nu e mare branza. Ca am injurat publicul si am aruncat cu recuzita in ei? Ca m-au scos cu paza de acolo? Nu stiu ce sa zic. Nu simt ca am facut ceva iesit din comun. Eram la teatru, totusi. ‘Merci’ Ia paharul si soarbe o gura. ‘Ti-am adus ceva’ O punguta. O cutiuta. Parfum. Magie Noir. Parfum de babe. Super. Rade. ‘Ia-o incet, pisico. Incearca-l. L-am simtit zilele trecute pe cineva si mi-am amintit cat de mult ma starnea. Am vrut sa il simt si pe tine’ Il privesc salbatic. ‘Si pe mine? Daca pe ailalta mirosea asa bine, de ce dracului mai ai nevoie? Faci clasamente?’ L-am desfacut. M-am dat cu el atat de mult incat aproape mi s-a facut rau de la el. De cat de puternic este. Nici nu tin minte cum ne-am tras-o. Sau daca am ajuns sa urlu cum stiu ca ii place. Nu tin minte nici macar cand a plecat. De ce a mai venit? Zilele care au urmat, m-am dat iar cu mizeria aia de parfum. Nu stiu de ce. Imi era greata de fiecare data cand o faceam. Nu puteam dormi. Dimineata nu ma puteam trezi. Intrasem deodata intr-o nebuloasa unde eram singura. Unde nu ma vedeam cu nimeni, nu ma cauta nimeni. Nu ma mai stia nimeni. Sincer, nici nu stiu daca mai am abonament valabil la telefon. Oricum, nu m-a cautat nimeni de ceva timp. Traiesc intr-o bula atemporala. Am unghii mari si neingrijite. Parul mi-e incalcit si uscat. Si jur, jur ca am vazut un rid ieri cand m-am uitat in oglinda. M-am uitat din greseala, doar treceam pe hol si am vazut o creatura necunoscuta de care mi-a fost frica. Am fugit in bucatarie si am baut direct din sticla, fara sa respir. Noaptea stau treaza si visez cu ochii deschisi. Prin fum, imi vin amintiri disparate, imagini de demult, parca din alta viata… un om de paie enorm, care arde, apa multa, fara sfarsit. Noi facem asta de mult inaintea ta , de mult inaintea timpului… iar acum e timpul tau sa o faci mai departe. Plang. Au trecut 3 saptamani de cand nu am mai iesit din casa. Imi e rau de la lumina. Am senzatia aia pe care am incercat-o cand eram mica si am vazut prima oara moartea. Traversam strada cu tata. Era lume si nimic nu misca in soarele ala desaturat si rece ca intr-o filmare. De sub roata din fata a camionului aluia mare si vechi iesea o mogaldeata intr-o haina verde. Totul se vedea perfect, haina nu avea cute, parea ca intorsesei imaginea si o culcasei pe asfalt. Tot corpul era intins cuminte langa roata. Doar capul era sub roata. Printre oamenii care stateau muti si inmagazinau toate detaliile am vazut totul, ca printr-o spartura in zid. I-am vazut creierul si sangele intinse din capul explodat de sub roata. Nu inregistrezi oroarea. Inregistrezi detalii. Mana tatalui care mi-a acoperit, prea tarziu, ochii. Felul cum m-a tras de acolo. O sirena. Trotuarul. Camionul era murdar. Pe jos sunt hartii mototlite. Imi strang in mana marginea hainei mele mici si tricotate. Ce mult e de atunci!... Traiesc doar noaptea. Ieri am gasit in laptop o colectie de poze facute nu tin minte cand. Stii crucifixele alea oribile de la intrarea in sate? Cate o cruce cu un Iisus pe ea? Astea difera de la sat la sat, de la regiune la regiune. Ei bine, eu am cateva zeci de poze, facute peste tot prin tara. Cand? De ce? Iisus Cuceritorul, Iisus cel frumos, Iisus gay, Iisus culturistul, Iisus dansatorul, Iisus manechin de haine cu o carpa alba pe el, Iisus conspirand impotriva noastra. A cui? Inchid laptopul. Nu inteleg nimic. Azi am facut un efort si m-am aranjat cat de cat. Am pus niste ochelari cat casa, sa imi ascund fata dezumanizata care ma priveste din oglinda si pe care jur ca nu o recunosc. Eu arat altfel. Ma uit cu groaza la oglinda aia din hol si evit sa mai merg acolo. Azi am trecut repede prin dreptul ei si am ignorant senzatia clara ca cineva incearca sa ma traga de haine in timp ce trec prin holisorul ala slab luminat. Am luat-o pe strada, incet, prin lumina filtrata de nori cenusii ca mine. Merg printre case si imi sar in ochi imprefectiunile. Asa se intampla mereu, tot intregul ala nenorocit e format din mici detalii, iar daca astea nu sunt perfecte, imi strica tot intregul. Ma lupt constant cu efortul inutil si infinit de a corecta imperfectiunile care croiesc viata. De ce? Libertatea vine cand descoperi ca esti dator doar fata de tine. Restul… societatea, familia, zeii, ordinea sunt subterfugii si abandonul propriului tau eu in fata compromisului. Pe cat fug de imperfectiuni, pe atat urasc perfectiunea in toate formele ei. O detest sincer. De ce? Poate pentru ca as ramane fara rol, fara nimic de indreptat? Eu sunt cel mai inversunat critic al meu. Eu sunt definitia imperfectiunii care tinde spre ce uraste. Ridic ochii din gandurile astea si vad ca sunt intr-un targ de vechituri. Tarabe cu lucrurile mortilor ma privesc de peste tot. Ca la un priveghi. Ca si cand eu as fi murit si ofrande au fost aduse de jur imprejurul meu. Nu imi da pace gandul ca merg pe o linie dreapta, invizibila, implacabila catre ceea ce imi este harazit. Dinainte scris. Fara sa stiu ce este sau cand se va intampla. Merg in orb. Stiu doar sigur ca se va intampla. O taraba e mai adanca, mai joasa. Ma indrept spre ea fara sa vreau. Pe masa, nimicurile obisnuite. Tacamuri, tabachere, niste lanturi. Roase de vreme si innegrite. Sunt ale oamenilor din pozele la care ma uit eu. Asta e tot ce a ramas din ei. Fizic. Dar stiu ca si ei sunt in preajma si ma privesc muti cum examinez ceea ce odata ii definea. Ma uit la toate ca la o lume apusa. Asa ma uit si la oameni, de ceva timp. Ma uit direct, sincer, fara sa ma ascund. Stiu ca se vor duce in curand. Posibil sa stie si ei, dar ce mai conteaza? In curand nu vor mai fi. Pe masa, sub un pieptene, este un medalion splendid. Are o piatra verde cum nu am mai vazut, montata in argint. Nu ma pot abtine si intind mana dupa el. Trebuie sa il am. Nici nu stiu daca am bani la mine. Nici nu conteaza. ‘Ia-l!’ Ridic privirea si imi dau seama ca in spatele mesei, in fundul tarabei aleia e cineva. O mogaldeata acoperita cu un sal. Verde. Abia acum realizez parfumul. Puternic si gretos. Magie Noir. ‘Ia-l. Al tau e’, repeta creatura. Intind mana si il simt greu si cald in palma. ‘Foloseste-l cum trebuie’. Ridica privirea si ma priveste fix in ochi. E femeia din holul meu. Femeia care ma priveste din oglinda mea. 3 Femeia insipida, in alb, imi suge sangele printr-un ac mic si ascuns sub pielea mea. Ma uit in stanga mea; pe masuta de metal vad 2 eprubete cu sange si una cu pisat. Toate fluidele mele, expuse lumii. Asteptand sa renasca. Iau o eprubeta cu sange si ma uit cum aluneca dintr-o parte in alta, gros si visiniu. Ca o dulceata. De visine. Acolo, inauntru, sunt eu. E ceea ce ma defineste. E o mostra din ce ma face unica. Nu imi pot lua ochii de la sticluta aia unde ma simt captiva. ‘Va simtiti bine?’ Nu imi da drumul la mana. Ma uit la asistenta cum suge din mine ca un tantar enorm, preistoric, vorace. Nenorocita asta imi vrea viata. Fata i se lateste intr-o parte, ii aluneca nefiresc spre podea. Ochiul stang ramane sus, se duce spre tavan, imi fura sangele! vrea sa devina eu, trebuie sa scap, dar curva asta s-a latit cat toata camera si rade, stie ca nu pot scapa, mi-a luat tot sangele, nu mai pot nici sa respir, a devenit neagra, fara culoare, hada, a supt si lumina soarelui, silueta de paie arde tot mai sus iar ele danseaza, mi-e frig si nu vreau sa intru in padure, hainele imi sunt zdrente reci, ele au noroi pe fata si parul murdar, silueta de paie tipa, doamne, e vie, cum e posibil? Ma sufoc, da-mi drumul dracului la mana! Tipatul nu mi se aude de urletele celui care arde prins intre ele, iar rasetele lor rasuna in toata padurea care s-a apropiat prea mult, prea mare, acele brazilor sunt din piatra iar pamantul este elastic, cerul este plin de tantari in halate albe, care ma urmaresc, pe jos alunec pe sute de eprubete pline de sangele celor care au ajuns, ca mine aici. Imi vine sa vars dar nu mai am nimic lichid in mine si ceva ma strange tare, imi intra in carne franghiile astea aspre, imi sfasie pielea, vad cerul printre zabrele, mic si departe, unde sunt? Unde sunt?... unde sunt? ‘Va simtiti bine?’ Lumina e alba si doare ca dracu’. ‘Unde sunt?’ ‘Ati lesinat, dar totul e ok acum, da?’ Asistenta se uita la mine lung. Stie. Ea stie. ‘Unde sunt?’ ‘La urgenta. Ati lesinat pe strada, cineva a chemat salvarea. V-am luat sange pentru niste analize. V-ati trezit si ati avut un atac de panica.’ Nu e adevarat. Si amandoua stim asta. Am ajuns acasa pe jos. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa gasesc medalionul in buzunar. Mi l-am pus la gat cuminte, privind-o in oglinda pe ea. In birou am gasit un caiet curat. L-am pus langa pat. Voi incerca sa imi tin un jurnal. Altfel, zilele nu exista pentru mine. Iar noptile nu sunt eu. Trebuie sa ma regasesc. Trebuie sa… Adorm. Ma uit la jocul nebun al fulgilor si imi dau seama de ce se zbat asa ireal. Sunt miscati de aripile gigante ale unui inger. Sunt in aer si nu ma tine nimic. Sunt goala si nu simt nimic. In spate am luna si stelele, iar lumea ma priveste cu frica, de departe. Zilele curg mai departe in incertitudine. De el nu mai stiu nimic. E ok. E bine sa ai ocazia sa ti se faca dor. Jurnalul este plin de mazgalituri fara sens si desene facute parca de un copil. Il las totusi langa pat, seara de seara, in speranta ca imi va spune ce mi se intampla. Ce fac in noptile in care stiu ca nu dorm, dar din care ma trezesc in bucatarie, pe scaun, fara sa stiu nimic din ultimele ore, rupta de oboseala, deseori cu haine rupte, murdare. Azi dimineata am deschis jurnalul. Notarile incep tarziu, pe la jumatatea lui. In rest, in fiecare seara e scrisa data si atat. Ca o prezenta meticulous facuta de cineva. 23.11: I-am pus mana pe gat si am simtit, am stiut cum e sa strangi de gat cat poti, sa simti cum troznesc cartilagii si oase sub stransoarea ta. De unde stiu asta? Nu am omorat niciodata vreo gaina, vreo pisica. Habar nu am ce simti cand omori pe cineva. Ceva. Ce tampenii! Cui i-am pus? L-am sunat ieri si mi-a respins apelul. Nu m-a sunat. Dupa care… dupa care a venit seara si am uitat de mine si de toate. 27.11: seara am luat un taxi de pe o straduta slab luminata, cu case vechi ca niste ruine din care lumina slab cate o speranta apusa. Ceasul imi arata 19:43. Taxiul ala astepta acolo, singur, cu becul rosu aprins, dar nu a zis nimic cand m-am urcat eu in el. Ma uit la taximetrist si sper sa nu fie genul care vorbeste mult. Ii prind privirea in oglinda retrovizoare. Incepe sa ma injure calm, robotic. Fara patima. Poarta un tricou alb si e burtos. Ma uit pe geam in timp ce vorbeste prostii si merge mai departe prin gropi. Poarta un tricou verde si are barba. Clipesc si pun mana pe geamul aburit. Are o camasa rosie si ochelari. Nu recunosc niciuna din strazile pe unde ma poarta. Bolboroseste fara oprire, mecanic. Cladirile se contopesc intr-un sir lung, amorf, cenusiu, intunecat, cu dare de lumina slaba, iar drumul dureaza ani de zile. Inchid ochii si il aud cum imi spune ‘am ajuns, domnisoara’. Ma uit in jur. Sunt in fata blocului meu. Taximetristul poarta tricou alb tras peste o burta mare. Asteapta. Ceasul imi arata 19:44. 28:11: aseara accident teribil in centru, surprins de camerele de supraveghere. Un taxi facut zob in trafic. La volan un tip gras cu tricou alb. Pe camera se vede clar 27:11, ora 19:43. 03.12: Il simt langa mine. Mi-e frica. Vreau sa-mi bag Am recitit ce am scris aseara. Nu tin minte ce dracului scriam si de ce. Am incercat sa imi amintesc ce s-a intamplat sau ce voiam sa spun. Degeaba. E gol in mine ca intr-o seara tarzie si plina de regrete. 05.12: arde-l. arde-l. arde-l. Pactul. Medalionul. Ma dor ochii. Omul de paie care arde cu valvataie mare, dansuri salbatice pe camp. Urlete de caini care ne urmaresc. Mi se face greata. Ma ridic greu si merg impiedicat pana la baie. Am nevoie sa simt apa rece pe fata asta zbarcita si straina. In oglinda din baie este o femeie pe care nu am vazut-o niciodata. E murdara pe obraji, are ochii infundati in orbite si ficsi. Dementi. Tipa care se tot uita la mine… deodata o vad in oglinda aia care deformeaza, de pe peretele din hol. Ii vad figura diforma si groteasca, cum rade monstrous. Imi dau seama ca nu ea rade. Eu rad. Rad si plang in acelasi timp. Stiu ce vor sa fac. Trebuie sa respect pactul. Le trebuie ofranda. 10 ani mari? El trebuie sa piara. Omul de paie trebuie sa fie mistuit. Dar nu a murit deja in cutremur? Ah, nu. Nu el. Celalalt. Nu ii retin ochii. Nu ii retin mirosul. Nu am dat deja o ofranda? Imi vreau cei 10 ani promisi. 4 Ieri am auzit doi oameni care vorbeau despre o nebuna de la nu stiu ce etaj. Mi-a luat ceva sa inteleg ca vorbeau despre mine. Despre mine! M-am gandit la colectia mea de Iisusi, l-am ales in minte pe Iisus-clevetitorul-sagalnic si le-am pus maruntaie de porumbel pe presul de la intrare. De ce? Pentru ca nimeni nu se uita pe pres cand iese din casa, iar ei isi vor petrece dimineata curatandu-si pantofii de mate de pasare. Saptamana trecuta am incercat sa vobesc cu el, dar… Acum doua saptamani a trecut maica-mea pe la mine. Pe la mine la spital. Cica iar m-au gasit undeva pe strada. Profesorul nu-stiu-care de la Neurologie mi-a pus un diagnostic nostim. Mi-a spus maica-mea despre ce ar fi vorba, cu ochii rosii de plans si o batista tinuta teatral la nas. Ceva legat de creier. Probleme grave, episoade psihotice, tampenii. Cica operatia are sanse cel mult 30% de reusita, dar ce alte optiuni am? Ce prostii. Simt briza fantastic de bine de aici. Parca pot sa respir mai bine decat am facut-o toata viata mea. Am reusit sa dau jos medalionul si sa il arunc de la fereastra. Am reusit sa dorm o noapte intreaga. A doua zi l-am gasit pe masuta de la baie. Un stol de pasari imi da roata. Rabdare, puisori. Nu stiu unde imi este jurnalul. Am incercat sa ii spun medicului despre el. Nu parea ca ma crede. Vorbea de parca nu eram in camera despre episoade imaginare. Parea fericit ca gasise un loc unde sa ma incadreze in carticica lui. Un papuc mi-a scapat deja din picior, ma uit la el cum plonjeaza peste furnicile nestiutoare de pe trotuar. Am un pahar de Martini langa mine. Are un mix dement. Whiskey si cam tot ce am gasit in dulapiorul de pastile. Nu imi dau seama cand a inceput sa ninga. De ce ninge asa devreme? Aripile gigante de inger se apropie. Trebuie doar sa dau drumul iluziei in care traim. Am lasat si celalalt papuc sa plece. Nu mai am nevoie de el. De nimeni. Am esuat in promisiunea facuta lor. Dar stiu ca vor avea grija de mine. Imi vor rascumpara cei 10 ani promisi. Stiu ca nu ma vor lasa sa cad. Fulgii sunt tot mai calzi, mai blanzi cu mine. Ninge cu lumina. Paharul e gol. Reprezentatia mea aici s-a incheiat. Fara aplauze, de data asta. Totul a capatat sens. Totul se leaga acum. Cercul s-a inchis. Pe scara de argint tu ai urcat
Si de mana m-ai luat Si cu mine ai plecat. In piept ‘mi pusei steaua mare, Se uita la mine cu frica lumea si tara; Imi pusei in umeri, Doua aripiele. Tota lumea se uita cu frica la ele. In spate imi pusei luna cu stele, Se uita lumea de departe la ele. Si cu mine vei pleca, In lacul cel negrul Unde infloreste nufarul, Si stiam. Tot ce-ti voi cere Voi primi. VII Petale pe un pai She smells like sweat, and cum and orange. And she lies back moaning. For me. Because of ME. Making me feel God once more. Hiding my insecurity. It’s like this that I’ve spent my last months. Feeling the highs and lows of what some might fear to experiment. Pleasure, to the extreme. Lust. Love, maybe. Inainte a fost cuvantul. Sau era "inainte!, a fost cuvantul"? "Nu te culci?" "Mai stau putin." "Vino macar langa mine.." "5 minute..." …If they say I never loved you, you know they are a liar… Ma duc si imi torn o ceasca mare de cafea. De cand beam cate 5-6 pana la pranz, cred ca ceva s-a dereglat. Acum beau una si ma apuca somnul. Cana este alba, cu un model idiot. Nu imi dau seama cum a scapat momentelor in care, plin de gratie si alcool scotian, aruncam cu idei, dileme, maxime, aforisme si pahare de whiskey, pe geam. Nu conteaza. Cana mea zace pe birou, langa altele. Altele inseamana nimicurile gandite de Marcuse, unul intre ceasuri, un Morus si o telecomanda. Mereu am preferat compania obiectelor, oamenilor. Gadgeturi. Greu de vanat. Usor de controlat. Poate prea usor. Fara pretentii. Fara nevoi. Obiecte. Detalii fara importanta, care iti completeaza imaginea cotidiana. Care iti coloreaza o personalitate incolora. Care iti devin viata. "Ce lucruri ati lua cu voi pe o insula pustie?" Niciodata nu am avut curajul sa raspund. Sorb usor din cafea. E mai fierbinte decat ma astept si imi simt deodata buzele. E o reactie normala a durerii, sa simti deodata partea respectiva, pe care in mod normal nu o constientizezi. Sa simti ca mai existi. Durerea iti da certitudinea ca inca traiesti. Durerea si frica. Gramada de pe birou arata destul de bine pentru luat pe o insula pustie. Ma incrunt in timp ce astept o noua muscatura din partea cafelei. Mai ales telecomanda trebuie sa vina cu mine. "De ce tocmai telecomanda?" Pentru ca imaginatia nu este intotdeauna frumoasa. Si s-ar putea sa doresti sa o schimbi. Iar in imaginatia mea, telecomanda isi are un loc rezervat. Nu de alta, dar cine ar pleca in realitate pe o insula cu doar 10 lucruri la el? Oare am luat bateriile?.. I Imi lipseste capacitatea de a face un plan dupa care sa ma tin, in momentul de fata, fapt ciudat, altfel ma descurc binisor la capitolul asta. Cel mai simplu ar fi sa gasesc un ghem pe care sa il desfasor usor, pentru ca oricarui estet sa ii fie mai usor de urmarit. Poate am sa incerc asa. Sau poate nu. Daca as incerca sa construiesc realitatea paralela, actiunea care sa ofere un vehicul cuvintelor care conteaza cu adevarat, cred ca m-as topi in tine. Ca un unt scarbos intr-o palma surprinsa de puterea ei. Unde incepe utopia mea si unde incepe a ta? Unde intru cu utopia mea in realitatea ta? Unde incep eu si unde te opresti tu? Daca eu scrijelesc acum in partea mea de suflet posibilele tale trairi, inseamana ca esti al meu. Tu esti tulpa mea, la fel cum eu traiesc acum, independent de mine, gratie chemarii tale. Ca un golem. In momentul de fata, realitatea dintre noi doi devine neclara. Citesti la persoana I, intri in povestea mea, iar daca eu folosesc "tu", ajung sa ma exclud din propriul meu vis, pentru ca in clipa in care citesti, acum, suntem unul si acelasi. Un golem orb, fara tinta. Confuz? Nu te mai incrunta, aratam ridicol. Serios. Asa ca hai sa fim constructivi. Ma imbrac si ies automat din casa, fara sa gandesc unde vreau sa ma duc. Asta pentru ca stiu ca mereu esuez in aceleasi locuri. Nici macar nu este vorba despre loc in sine, ci despre oameni. Sunt aceiasi, sunt niste figuranti intr-un film strain, in care sunt singurul actor care nu isi gaseste partenerul de replica, iar cei la care ma uit vorbesc un dialect slav sau turcic (mari enigme pentru mine limbile astea). Nu am unde sa merg, dar cred ca in centru trebuie sa fie ceva. "Centru" este destul de vag denumit un loc care se intinde pe cativa kilometri patrati. Orasul modern a parcelat si diversificat agora, diluandu-i puterea si transformand-o intr-un labirint bun de lipit afise si vandut carti vechi. Rar, bun si de fugit din calea diverselor elemente cu inalt simt civic, vezi minerii. Toate locurile din centru sunt practic la fel. Preturile difera prea putin ca sa iti ofere un bogat meniu uman. Tipa interesanta cu breton dantelat de fumul tigarii, grupul de studenti care inca nu au scapat de examen, desi au iesit din sala de 30 de minute, nenea care oscileaza intre a fixa, cu o privire pe care o stie superioara, pe tanti cu breton sau pe stundenta de anul 3. Si eu. Adica noi. Ceai negru astazi. Cu lapte. Ca de obicei, daca nu alegem varianta A - cafea cu lapte, sau varianta C, o bere neagra. Fara lapte. Telefonul suna din mormanul hainei mele si ma grabesc sa il scot ca sa il amutesc. Nu cred ca as fi o companie buna astazi. Sunt un pic prea contemplativ, iar tacerea prelungita intr-un dialog este deseori gresit inteleasa ca lipsa de interes sau imbecilitate. Trebuie sa imi inchid ochii cand ies din bodega cizelata. Soarele ma face de fiecare data sa imi amintesc ca doar el este adevaratul zeu, iar orice privire darza a mea in fata lui este urmata de o shimonosire deloc in acord cu statutul meu divin. Oare zeii purtau ochelari de soare? Adonis, cu RayBan si in curul gol? Daca tot am adus vorba, ce era cu frunza aia in fata? Cum puteai sa insufli teama si sa ai parte de respectul altor deitati cand apareai la petrecerea divina purtand doar o frunza? Mica. Cum arata conversatia lui Adonis-in-curul-gol-si-cu-frunza-mica cu Thor, intr-o blanita eleganta si un ciocan asortat? E ceva ce mi-ar placea sa vad pe viu. In Herastrau este liniste. Cativa oameni, ceva mai multe animale (inclusiv gardienii publici) si mult spatiu. Spatiu pe care simti ca il domini, ca il poti strange in pumnul tau. Meu. Sunt insotit de o cafea, la pahar de plastic. Ma uit curios la cetatenii care se chinuie singuri si alearga fara scop prin parc. Ma refer la cei care se alearga singuri, altfel e frumos sa te alergi cu cineva, cum ar fi ala care ti-a furat mobilul sau geanta. Cei la care ma uit eu acum pur si simplu fug. Poate de ceva din trecutul lor. Cel mai probabil insa, fug de ei. Esti nemultumit cu tine, dai vina pe aspectul fizic, te uiti in oglinda si o iei la fuga. De nebun, aceeasi alee centrala prin fata unuia cu barba, ochelari de soare si o cafea in mana, in speta, eu. Sincer, ma astept ca oamenii astia sa cada pe parcurs la un moment dat si sa fie mancati de cainii care privesc la fel ca mine, desi lor le lipsesc ochelarii si cafeaua. La intervale neregulate, prin fata publicului - subsemnatul si cainii - trec diverse specimene. Jur ca as inchide intr-o cusca mica toti oamenii care nu sunt constienti de ei. Care nu sunt vii. Care merg ca niste umbre dizgatioase, care nu mai au nimic de oferit nimanui si mai ales lor. Cred ca si cainii gandesc la fel. Peisajul incepe sa se repete si cum cetateanul care fuge in cerc inca nu a cazut, plec. Trec de Exploflora si renunt sa mai caut o logica a aranjamentului respectiv. O caprioara sta fata in fata cu o gasca. Ambele dintr-un metal a carui denumire imi scapa, chimia fiind inca una din materiile pe care le-am petrecut intr-un bar. Ambele mi se par sublim de inutile. Undeva, ceva mai exilata pe niste scari, o gaina supradimensionata papa de zor pateul unui cetatean numit Prometeu, care, prin expresie, aduce cu un fotbalist accidentat la glezna si care se tine de cap. Nu am inteles asta niciodata. In fine, aranjamentul este de un subtil rafinament, iar eu cobor spre lac, unde o gloata de cetateni piveste imobila spre apa. Cineva tipa isteric, iar cainele este complet relaxat. Isteric tipa o pustoaica al carei caine se relaxeaza in apa. Toti cred ca animalul urmeaza sa se inece, motiv pentru care nimeni nu face nimic, evident. De cand am ajuns sa asteptam minusurile inaintea oricaror plusuri? De ce dracu' s-ar ineca animalul ala cand pentru zeci de mii de ani cainii au inotat fara probleme. Deodata insa, in Bucurestiul secolului XXI, cainele uita brusc sa inoate si asta doar pentru a face pe plac gloatei hranite cu stirile de la ora 5. News flash: procentul evenimentelor pozitive este coplesitor mai mare decat al celor negative. Cum insa un eveniment devine o stire numai daca este negativ, evenimentele pozitive ies din realitatea cotidiana ilustrata de stiri. Ergo, traim intr-o lume ingrozitoare, in care se intampla numai nenorociri. Fals, dar daca asta vrem sa vedem in contiuare, ajungem sa ne isterizam complet fara motiv. Iar de la imbecilii hraniti cu ProTV si Saniuta la un altul care doarme langa o valiza nucleara nu este decat un pas. Si asta este numele trascaului ingurgitat. Saniuta sau orice mai de soi. Dar, in definitiv, tot alcool. Mergem spre ambasada chineza. Pe al doilea ponton imi fac popasul. Este parca din nou liniste si ma simt ca la inceput. Un tep zepi contaminat cu cladirea casei presei si cu doua - trei constructii mai inalte care se itesc de dupa copacii de pe malul celalalt. Vad poza asta si realizez ceva; stii cand ai ajuns la limita. Cand ata s-a rupt. Cand totul tace in capul tau si stii ca nu mai este nimic care sa te faca sa te opresti. Fara ratiune, fara argumente, fara energie pentru conventii. Doar eu, singur si natural. Nebun. Crezi ca ma insel? Sa caut argumente? In momentul in care apare nuantare, introduci indoiala intr-un sistem care, ca orice sistem, este bazat pe o constructie dogmatica ce necesita supunere oarba. Ca aceea pe care o resimti organic cand te impotrivesti ca apa sa iti intre in plamani. Iar la mine nu mai exista nuanta. Stiu ca sunt nebun. Exact cand imi marturiseam asta, un vartej putenic s-a podus, invaluindu-ma in praf. O mica tornada, care a trecut exact prin mine si si-a continuat fuga in cercuri pe tavanul lacului. Un vartej care a trecut prin mine sau care a plecat din mine. Oare ce ne mai rezerva dimineata? Privind inauntru Incursiune si interpretare. Eruditie si snobism. Intrebari, zgomot si lipsa de atitudine. Am vizitat muzeul de arta contemporana, spatiu inteligent si indraznet amenajat pentru scopul pe care il serveste. 3 etaje, exponate cat sa umpli un singur nivel si vizitatori care incap intr-o masina. Mica. Si totusi, de fiecare data plec cu un sentiment de multumire de aici. Expozitia este inca departe de a cadea in desuet. Exponatele se intrepatrund. Aplicatiile video vin in compensatie si in echilibru, sunetele imbraca intreaga oferta vizuala. Expozitia formeaza un tot surprinzator de unitar, desi in aparenta domneste haosul. Un barbat gol face echilibristica pe obiecte de mobilier asezate in cerc. Merge pe spatarul si muchia scaunelor, mesei, patului. Din nou. Din nou. Din nou. Privesc proiectia de 7 minute. Poate mai mult. Sunt inconjurat de sunetele celorlalte aplicatii si deodata imi dau seama. Nu ma uitam la barbatul gol de pe scaune. Ma gandeam ce fragil este, ce neajutorat si totusi perseverent. Expozitia de la muzeul de arta contemporana este, de fapt, un mic drog. Aplicatiile au menirea de a te predispune la o incursiune in tine. Pe scurt, mediul inconjurator dispare pe masura ce, hipnotic, ajungi sa reflectezi asupra propriei persoane. Poate asta este si rolul unei initiative cu rol intelectual. Sa gandesti, sa incerci sa intelegi, sa te rupi de metrou si de traficul infernal si de deadline-uri si inchizi un pic ochii, doar ca sa vezi mai bine. Pentru unii, nu aici se gaseste arta, orice ar insemna ea. Pentru unii, o sculptura a lui Michelangello se rezuma la un milion de lovituri de ciocan. Mona Lisa este demitizata; zambeste pentru ca este insarcinata, arata cel mai recent sudiu. Giulgiul din Torino este un fals elevat al lui Leonardo, cred altii. Totusi, chiar “expuse”, dezbracate de aura care le-a facut faimoase, aceste simboluri raman capabile sa scoata ce e mai bun din noi. Acel ceva primordial, nealterat de civilizatie, acel loc in care nimeni in afara de noi nu poate ajunge. Poate tocmai din acest motiv unii incerca sa inchida usile spre acest loc. Pentru ca aruncand cheia constiintei, nu te vei mai lupta cu ea. Vei ramane insa mereu lipsit de darul de a putea privi inauntru, si de a te vedea facand echilibristica pe muchia scaunelor, mesei si patului. II "Nu e loc pentru toti?" "Nu, pentru ca omul este implinit numai prin comparatie si deci, in comunitati. Iar in comunitati, unii trebuie sa fie mai prejos pentru ca altii sa iasa in evidenta. Si aici apar neajunsurile." Suntem de 2 ore pe drum. Clujul a ramas in spate, iar masina parca impinge poza orizontului cu putere, in timp ce patrundem in ea. Stiu drumul pe dinafara. Inainte de fiecare reper, creierul meu il construieste atent si il plaseaza in calea mea, unde ma asteapta, peste 3, 4 curbe. As putea, la fel de bine, sa stau intr-un pat, in coma de 7 ani, (dar stabil, cum ne informeaza medicina, fericita, astazi; oare e bine sa fii stabil in coma?), iar mintea mea sa genereze realitatea asta alternativa si perfect viabila. La fel de viabila ca cea pe care o generez eu acum. Am cedat iar si am oprit cd-ul, ca sa aud o voce cat de cat fara valente celebre. E ca un facut; ti-ai facut playlistul pentru drum, il iei ca o cartita cu tine si in masina te plictisesti dupa primele 3 piese, dezamagit parca de faptul ca stii melodiile. Normal ca le stii, babuin idiot, doar de aia le-ai ales sa te insoteasca in fantezia ta. Am nevoie de radio. Din nou, surpriza; singurele posturi pe care le prind sunt ireal de proaste. Fantastic. Totusi, este normal, esti doar pe drum catre destinatia finala, iar toti isi disputa intaietatea in punctele terminus. Mintea imi genereaza mai departe obstacole medivale, ruinele de la Saschiz, vaile verzi si molcom – adanci, asa cum sunt ardelenii. Imaginatia trebuie sa fie responsabila si pentru replicile pe care le aud la radio. DJ-ii sunt ca stand-uperii; fiecare propozitie gandita si construita minutios dinainte, exersata si lansata ca o veritabila punch-line. Cateodata rateaza. E ok, trebuie sa perseverezi. Doar asa ne invata tanara speranta Hagi, intr-un interviu din Universul Copiilor, prin ’92. “Ai, n-ai mingea, tragi la poarta!” Si Hagi a perseverat. Nu mai am multa natura de poluat pana ajung acasa. Am reusit sa las in urma pe toti care doreau sa vina cu mine. Am mormait ceva despre lipsa de spatiu si am fugit de ei ca un atlet. Ironica meserie au si oamenii astia! Toata viata fug de cate cineva. Si dupa ce au fugit cel mai bine si mai repede, oamenii ii iau si ii aseaza pe niste cutii, in rand cu cei de care fugeau, si le atarna tinichele pe gat, care par sa spuna “oricat ai fugi, de noi tot nu poti scapa”. E si normal, doar fug in cerc, sub privirile tuturor. Parchez in fata casei. Masina se opreste si redevine o carcasa care se raceste, pana data viitoare cand voi insufla viata in ea. Abia acum simt ca sunt singur. Imi arunc bagajul in hol (daca as putea, as arde lucrurile, nu le-as spala) si ma duc direct spre cada. Pe drum pescuiesc o sticla si un pahar. Ar fi culmea sa ma usuc in toata cada aia. O gura, o linie. Vecina mea este atat de grasa incat nu mi-am dat seama ca e insarcinata in 6 luni. Ma gandesc la ea si ma gandesc la nuci. Nucile sunt niste avortoni, nu? Sunt esecurile. Sunt aia care nu au ajuns sa infloreasca. Au ales calea scurta si au fentat tot ciclul natural. De ajuns, au ajuns tot acolo unde ajungem toti. Si mi-au mai si luat fata la marea petrecere a tipei aleia cu care ai de fapt marea relatie, dupa scurtul drum prin viata. Daca toti ajungem acolo, daca broasca testoasa bate pana la urma iepurele, ce rost are? Ce rost are sa ceri un meniu XXL cu suc dietetic, sa fii o coaja goala si sa visezi la actiuni rebele, sa te speli pe mainile protejate oricum de manusi de plastic, sa mimezi condusul intr-o masina care nu are cheia in contact, sa faci poze cu un aparat fara baterie, sa canti fara sa ai firul in instrument, sa fii steril si sa futi cu prezervativ o papusa gonflabila, sa cauti aprobarea celorlalti fie si involuntar, jucandu-ti rolul prestabilit, ca si cand i-ar pasa cuiva de tine… toate nu fac decat sa iti iroseasca viata. O gura, o linie. Stanga, mai bine aici… ah, am ratat iar strada aia.. tind sa am mereu aceleasi optiuni. Am nevoie sa scriu asta ca sa o vad scoasa din mine, nu ca ar conta si as schimba ceva, dar macar sa fiu sincer cu mine, pana la capat. Sus, jos, bun, rau, mare, mic, observa care este prima optiune in antagonismele insirate aici. In fine, conteaza mai putin, cred. Am fugit ieri de mine, sute, mii de ani lumina. Iti pui mainile pe volan, subconstientul este ca un arc la orice schimbare de constanta in trafic si el te are in grija. Te tine in palme. Practic, tu faci asta, mai mult ca oricand, atunci cand fugi de tine, TU te tii cu grija in palme. Corpul se relaxeaza complet in scaun. Devii una cu masina. Esti doar o parte integranta a sistemului care mananca benzina si se invarte in cerc ca un soricel speriat. Pentru ca milioanele mele de ani lumina pusi intre mine si mine au fost cateva zeci de minute, poate 2 ore de km alergati prin oras. Prins aici. Inca o lumina in imaginile standard ale orasului noaptea. Un punct. Luminos, totusi, in noapte, dar nu mai luminos ca altele. O cifra de statistica. Cam atat. Nu stiu de ce nu am plecat. Era noapte si drum intins catre toate zarile. Dar am ramas. Din nou. Iar am facut dreapta aici, pe unde scurtez mereu. Iar ratez calea victoriei, oare? Starile astea sunt binecuvantare pentru politie. Robotei care circula regulamentar, fara sa treaca de 60 (cred ca e aproape legal asta) si fara putere sa isi demonstreze vointa. Fara vlaga. Fara expresie. Fara. Si mai am atata benzina!.. Cateodata ma intreb daca nu cumva sunt amaratul ala prins intr-un glob de plastic, transparent, destinat copiilor care il agita si se uita cum zapada artificiala il invaluie pe nenorocitul prins in formol si paralizie eterna. Imobil intr-o sfera destinata eternei rotogoliri. Intr-un univers sintetic. Steril. A fucked up trip gone bad. PJ Harvey si-a reluat incantatiile, langa mine. Ciudat cum femeile urate pot spune lucrurilor atat de simplu pe nume. Poate ele toate fac asta. Poate toate ne stiu numele, dar noi nu stim sa il auzim. Asta este strict pentru mine. Nu stiu cand va voi dezvalui voua lucrurile astea. Pentru ca simplul edit/publish nu inseamna nimic, cu adevarat. As putea continua asa destul de mult, dar imi e somn. E 9.40 dimineata. Timpul sa ma imbrac si sa ies din casa. Sa adorm iar. Vecina mea nu va fi niciodata frumoasa ca Budapesta. Nici eleganta ca ea. Dar persista sa subziste in peisajul asta incolor. Nu stiu de ce. De fapt stiu. Pentru ca vecina mea este cea care ma face sa ii acord atentie vanzatoarei dragute de la benzinarie. “Poftiti si la colega mea, va rog… “imi spune ea cu un inceput de zambet care cere o palma. “De ce donshoara, la dvs poftesc prea multi?” Intreb si o privesc incolor. Nu, vecina mea nu va trai niciodata o dimineata rece si sincera in Praga. Dar ii va oferi vanzatoarei asteia mici si dragute sansa de a experimenta asa ceva. Cu zambetul ala care denota toata siguranta din lume. Ii va oferi realitatea in care unii sunt si primesc, iar altii sunt termen de comparatie. Balast. La fel de necesar este Raul. Si din cand in cand trebuie sa il las sa iasa la suprafata. Sa se manifeste. Sa ma manifest. Cred sincer ca oamenii sunt rai nativ, ca se nasc egocentristi, cu tot ce presupune asta. In esenta, niste termeni incarcati peiorativ ulterior. Sinceri, in prima faza a dezvoltarii noastre. Cred ca experimentam insa cu adevarat rautatea abia cand descoperim bunatatea, constrangerile, compromisul. Viata. Cand ai termenul de comparatie, realizezi mereu contrariile. Toti dracii traiesc langa templu. III Tesatorii de oase Cele mai reusite manechine de prezentare sunt cele fara maini, picioare si cap. Niciodata carpele colorate care stau pe ele nu vor arata la fel de bine pe noi. (alcool) Manechinele amintite au acel necesar pe care noi nu il avem. Lipsurile. Si voi aveti mari lipsuri, dar din pacate nu acele lipsuri care sa va confere statutul de cioate goale. Cumulul de factori care trebuie atins aici este dat de perfectiune prin omisiune. Corpul este modelat perfect si este privat de elementele care nu folosesc scopului pentru care a fost creat. Nu dispera insa. Din ce in ce mai des, in ultima perioada, cioatele goale isi fac aparitia pe strazi si in Romania. Ei sunt oamenii in care vezi oglindit NEALTERAT intreaga conceptie a altuia. A unui ganditor (mai rar). A unui brand (cel mai des). Ei sunt niste concepte umblatoare. Sunt panourile de publicitate perfecte, pentru ca nu aduc nimic al lor la imaginea intregului. Iar creatorii lor sunt adevaratii campioni ai zilei. Ei au resit sa perfectioneze acest concept de panou publicitar umblator, care le striga victoria in strada, zilnic. Si le aduce bani. (alcool, resemnare, alcool). Au reusit sa stearga, intr-un mod lipsit de violenta fizica, vizibila, continutul ideatic al capului tau. Au reusit sa iti imobilizeze mainile, pentru a nu te revolta impotriva ta. Au reusit sa iti taie picioarele, pentru a nu fugi de tine. Au reusit sa creeze un cioate goale viabil, umblator, aparent viu. Un dumnezeu al marketingului, care imprastie spermatozoizi sterili si orbi. Este o mare victorie si in mod cert este un concept mai bun decat manechinul fara cap, maini si picioare care STA in magazine. Noul manechin nu arata dizgratios, pentru ca are elementele care lipsesc manechinului din magazin, chiar daca ele au doar un rol decorativ, fiind golite de continut. Noul manechin arata deci viabil social si mai ales, UMBLA. Este zilnic langa mine si incet-incet, conceptul promovat prin el isi face loc si in mine. Noul manechin nu te mai asteapta intr-un colt, pentru a fi vazut, nu se mai uita la tine din spatele geamului, ci vine direct dupa tine, se loveste de tine pe strada, vorbeste, face zgomot, se face vazut. Iti cere o tigara, iti zambeste la bar, e prietenos la concerte. Si aduce cu sine violenta subtila, psihica, violenta care induce indoiala si nemultumirea, violenta care in timp aduce schimbarea. (spasm. lumina. greata.) Iisus a fost cel mai mare publicitar din istorie. A fost Creativul prin excelenta. A pornit la drum umbrit de predecesorul sau, mostenitorul unei idei perimate si prea putin convingatoare. Si totusi, Fiul Omului a reusit ceva cu adevarat demn de amintit si astazi in editii cel putin mai colorate decat Biblia. Iisus a luat o propunere si a transformat-o in brand. Astazi, crestinismul este, in Europa, cea mai veche si mai productiva masina de vise. Mai rau chiar decat Coca Cola. Poate pentru ca sucul ala cu zahar vine de peste ocean, iar europenii adevarati inca mai au o urma de batosenie de prima progenitura fata de americani. Adica sunt conservatori, pentru cei care nu v-ati prins cu stilul meu neadecvat de exprimare. Ca sa reusesti intr-un astfel de demers trebuie sa gandesti repede. Sa anticipezi. Sa improvizezi. Mersul pe apa si excelenta matematica a pestilor sunt neegalate pana astazi. Desi Lenin se apropie destul de mult. Si Jean Claude Juncker, la reabilitarea lui Marx, vorbind despre necesitatea asigurarii egalitatii sociale. E ceva sa ai 3 elemente absolut antagonice raportandu-se la aceleasi valori si o planeta intreaga ignorand asta. Juncker, Lenin si Iisus, la aceeasi petrecere cu Adonis cel cu frunza si Thor. Inconjurati de muze. Vai, ce ratez. Am realizat zilele trecute de ce nu apelez la curve. Eu nu trebuie sa platesc pentru dragoste. Sigur, nu sunt pe atat de nobil pe cat ati putea crede, insa in mod cert increderea si respectul meu de sine sunt superioare altora. Iisus avea insa calitatea unui brand manager. El nu s-a sfiit sa se alature Mariei Magdalena. Nu doar in trup, ci si in spirit. Pentru ca Iisus folosea alte mijloace decat cele ale prea sfintei curvei, dar bazate tot pe inselaciune. Geniul sau era insa pe masura dificultatilor pe care le mostenea, primul testament fiind unul tare neprietenos, iar ta-su, genul de batran rautacios si meschin care te goneste la scara ta, dupa care este suparat ca ai plecat. Si te si pedepseste pentru asta. Sacrificiul a fost punctul culminant. Poate imaginea cea mai clara a geniului. Sacrificiu exista deja in crestinism. Dumnezeu nu a ezitat sa apeleze la el, insa intr-un mod prin care i-a ratat toata splendoarea. Dumnezeu l-a sacrificat pe om. Iisus l-a sacrificat pe om, dar i-a gasit o noua personalitate. Un nou ambalaj. Daca in primul caz, omul s-a vazut alungat si batut pentru crimele divinitatii, in al doilea caz, omul a fost sacrificat pe post de divinitate. Si a devenit astfel, divin. Pe scurt, astazi este in regula sa accepti o situatie doar datorita legitimitatii celui care o dicteaza. Nu Iisus se afla pe cruce, ci toti “spectatorii” la acest show grandios. Iisus isi juca epilogul in timp ce noi toti incepeam primul act. Acela al culpabilizarii eronate. Nu noi l-am ucis pe Iisus. El ne-a ucis pe noi. (somn) IV 1 km initiatic 3 obositi cenusii, 2 proxeneti, 4 curve. Sunt personajele cu care mi-am petrecut o seara extrem de placuta, de altfel, in Bucuresti. Pot fi personajele unui roman. Poate chiar sunt. Prea des am senzatia ca cei care ma inconjoara joaca un rol. Ca au fost angajati pentru asta. Ca sunt figuranti intr-o piesa in care eu nu stiu sa joc rolul principal. Pf… Unde eram? Era dupa 11 seara si ratasem un concert al unor prieteni, care ratasera astfel sansa sa isi dubleze publicul. Nu mai aveam niciun ban. Am luat-o pe jos de la Universitate catre Romana. Mergeam cu gulerul ridicat si, desi paseam pe umbra iernii, frigul arunca tot balastul in noi, inainte sa fuga din oras. In mine. Imi simteam ochii de sticla. Fata de mucava. Imi placea. Era frig, intuneric. Bucuresti. E surprizator cat de repede se schimba silueta schitata din umbre a unui oras, noaptea, iarna. Esti tras inapoi in timp. Nici nu realizezi cand hainele de pe tine au devenit carpe reci. Cand unghiurile drepte ale cladirilor cu pretentii de pe bulevard au devenit diforme, in intuneric, in ceata. Graffiti si geamuri goale. Caini rataciti si umbrele noptii. Esti intr-un targ medieval. Esti un calator care incearca sa devina bidimensional, ca sa fie expus cat mai putin la frig. Mergi prin zloata si te feresti din calea cailor putere care se mai alearga prin labirint. Prima femeie are parul carliontat si ceva atragator in felul in care are rimelul ieftin scurs pe obraji. Frigul este un motiv bun ca sa justifici lacrimile. Sexul. Crima. Ultima farama de lumina din tine, ascunsa mult sub gulerul ridicat, te tine insa departe de femeia cu carlionti... Ii zambesc. Nu am un foc. Este ok, merci. Biserica din spatele ei o evidentiaza mai bine. Biserica are traditie lunga in punerea in valoare a curvelor. Biserica are usa inchisa. Lacat trainic, cam cat credinta preotilor. Femeia din fata este deschisa. Prin ea, pot ajunge mai usor in rai. Daca asta vreau... Ma opresc din cand in cand si ma uit la vitrinele luminate. Imi place starea asta de vagabond. Pot merge. Pot vedea orasul, oamenii, gropile, cainii, femeile frumoase, afisele puse haotic unul peste altul, promitand o viata mai buna. Promitand iesirea din cercul asta fara iesire, inchis ermetic ca un vis al lui Chirnoaga pe care crezi ca l-ai cuprins dintr-o simpla privire. In masina, plutesti. Urmatoarele fete sunt inainte de Scala. Ironic, cladirea rece, cu nume sonor, le refuza farmecele. Si eu fac asta. Sunt 3, inalte, infrigurate, cizme inalte, minte prea curata pentru mine. Ma masoara si imi zambesc indoielnic. Pustiul asta nu pare a regular. Nici nu sunt, baby. Primul peste ma asteapta pe trotuarul de vis a vis. Ma simt ca un pusti la circ. Un neinitiat cu genunchii juliti in fata unui grup misterios, de care ai mei ma tin departe. Acum, nimeni nu ma mai tine. Acum sunt o umbra fara suflet in fata unui grup flamand. Ochii ii lucesc cand ma intreaba daca nu vreau o fata. Ii zambesc si il inteb daca el e liber. Stupoare. Rad. Tace. Plec. Merg cu mainile si mai adanc in buzunar si parca frigul m-a mai incalzit. Mi s-au lungit coltii si umbra, fara sa imi dau seama. Nii, ma… Cel mai mult imi place sa ma uit catre strazile care curg din Magheru. Sunt negre si fug de lumina slaba a bulevardului care duce, speriata, viata. Ma tin departe de ele. Nu vreau sa ma intalneasca nimeni. Tendinta sa uiti de pojghita de civilizatie este mare. Sa renasti ca un animal flamand. Ramai pe bulevard... Romana e mai animata. Ca un finish unde regasesti supravietuitorii. Putini si murdari, supti, banuitori, grabiti. Ultima ispita vine in statia lui 301. Baiatul slab cu caciula trasa peste ochi, cu placerile lui, formate din carne si fum, sau ultimul 301. Ma uit la ultima mea sansa sa ajung acasa. La caldura si la un dus, la lumina. E la stop. Ma asteapta. Ma asteapta si baiatul cu pantalonii prea largi si priviri nerabdatoare. Ii zambesc si fug catre statie. Ma uit dupa el de dupa geamul murdar si protector. Nu il mai vad. Sunt deja pe Dorobanti. Stau in spatele autobuzului si ma uit la locurile pe care le stiu atat de bine. La cei 3 pasageri, obositi, supti, cenusii. Oare unde este viata? La jivinele de pe drum? La furnicile astea care se intorc sleite la musuroi? In mine? In cei care cheltuie in gand banii pe care ii castiga altii la loto? In cei care numara ochii ademeniti, noaptea? Ma las confortabil pe scaun. Am mai scapat o data. Toti dracii locuiesc langa templu. Cele 11 porunci. Moise upgraded. Sa pui benzina si sa iti moara bateria. Sa faci vasectomie si sa afli – dupa – ca esti steril. Sa cumperi lesa si sa ramai fara maini. Sa pierzi ce ai furat. Sa te imbeti si sa dai cheie pe propria masina. Sa iesi la jogging si la faci pitt stop la McDonalds. Sa cumperi laptop in conditiile in care esti oricum legat de prize. Sa fii publicitar si sa crezi in reclame. Sa inseli amanta cu nevasta. Sa te epilezi complet si sa porti blana. Sa te intrebi daca am pus 11 sau doar 10 porunci. “My God... it’s full of starts!”... dar oare chiar este? Sau mintea lui Kubrik este mai tentanta decat realitatea? La fel cum vitraliile fac cerul mai atractiv si iti filtreaza imaginea unui dumnezeu mai prietenos. Am ajuns acasa stors. Am refuzat alternativa la ceea ce numim, uneori fara temei, viata, si am trait fiorul indepartandu-ma de el. Am coborat mai devreme, undeva aiurea, fara rost si am mers pe jos pana acasa. Timp imposibil de contabilizat, furat, timp care conteaza cu adevarat. Timp petrecut in noapte umeda si rece. Incercand sa tin vie scanteia de salbaticie aprinsa de intalnirile din centru. A murit insa inainte sa deschid usa blocului. Exact ca atunci cand eram mic si faceam rost de lumina, de Pasti. Nu mergeam la biserica; ieseam pe strada si incercam sa fac rost de la cineva care respectase toata corvoada. Incercam sa ma substitui supliciului altui nenorocit. De fiecare data, fara gres, o pierdeam inainte sa ajung acasa. Am urcat scarile gol ca apartamentele in care zac moliile care ma inconjoara. De care ma feresc. Care sunt contagioase. Care castiga, incet, incet. Nu pot sa cred ca dumnezeu este inauntrul nostru, cum ne spune cartea. Nu pot sa cred ca impart asa ceva cu ei. Nu pot sa cred ca l-am refuzat mai devreme. V I very much prefer the rotten side of a fruit. Whenever I feel sick, there is a turning point in which I feel the nasty part of me waking up. There is no other way of describing it. It makes me grin, it takes away all the pain inside, it makes me feel like a flying arrow defying life. It makes me feel alive. It makes me wake up from whatever self pitying mood I’m into. It makes me wanna fuck you and everything. It makes me wanna hurt you and don’t even enjoy it till the end. Eu: neata femeie, bine ai revenit Eu: si mai ales, la multi ani. Ea: e maine Eu: stiu ma Ea: aham Ea: dar revenirea? Ea: cu aia ce e? Eu: nu ai fost plecata? Ea: eu, nu. Tu nu ai mai dat niciun semn. Eu: aha Eu: ok Eu: eram pe aproape deci Ea: oarecum.. Ea: ti-am zis eu ca snifing is bad for your health Eu: snifin got boring Eu: really boring Eu: everything did actually Eu: deci acum sunt average like Ea: nu te cred Eu: what about you, r u that clean, sugar? Eu: no vice, no notin? Ea: doar dorintza mea bolnava e sa am o viatza cuminte. Sa fiu cu cineva ok. Prostii. Eu: sincer, asta este complet deviant Eu: si mai ales imposibil Ea: de ce ai plecat? Adica e ok sa vbm? Cred ca e deja treaba mai veche de 2 ani. E ciudat ca vbm at all. Macar sa stiu de ce mi-am pierdut unul din cei mai buni prieteni. Eu: imi pare rau de faza cu "unul dintre cei mai buni prieteni" Eu: doar ca intr-un anumit moment eu am simtit ca nu pot continua treaba Eu: asa ca am inghetat-o Ea: se intampla... Eu: cred Ea: nu arunc cu pietre Eu: stiu Ea: era asa de-o discutzie.. stii ca batranii aia care fart ca nu mai au nici o jena Eu: stiu Eu: de fapt Eu: asta este si motivul pt care incerc stangaci sa vbsc cu tine Eu: cu sincope Ea: da, esti chiar neobisnuit de volubil azi; ce e cu tine? Eu: acum de fapt vbsc cu tine pt ca mizez pe faptul ca vei pleca si nu o sa ne mai vdm niciodata Ea: auzi? tu de cand ai tonul asta de american blazat? Eu: nesimtirea tine oamenii departe Eu: era in mine mereu, ca pachetu de guma mai vechi pe care l-am descoperit Eu: dar abia acum Eu: il scot in fata serios Ea: macar te distrezi. Ea: tre sa plec ca am o tona de lucru azi. Dar mi-a placut acest nou obicei al tau; sa il astept curand sau mai trec niste ani pana sa vbm ca oamenii? eu nu intzeleg ... de acum incolo daca vad un tip inteligent cu care mi-ar placea sa vb ma duc si mi-o trag cu el ca sa dispara din viatza mea Eu: lasa-ma sa ma gandesc, nu stiu ce sa raspund aici Eu: spor? Ea: nu trebuie eram retorica. Spor si tzie la ... aaaa. Whatever. Inhibitiile nu ajuta nimanui. Linistea exterioara si vulcanul dinauntru. O reiei de unde ai ramas. Cercei, piele, tatuaje. Urme rosii pe tine si ranjete. Tacerea se aude cel mai rau in capul tau. Acolo unde rasuna tot ceea ce este mut in afara. Un barbat a dat din coate, s-a frecat si impins cu altii pentru a ajunge mai aproape de tribuna, unde densitatea te sufoca. Unde femeile si copiii aproape se pierd in masa barbatilor. A muncit sa ajunga langa nucleu. Hainele aproape se rupeau, prinse intre cei prin care incerca sa se propuleseze. Aproape isi atinge obrazul de cotul celui din dreapta. Ii simte sudoarea. O calca pe picior pe femeia din spate. Le simte rasuflarea si strigatele. Tocuri si mult fard. Acolo striga o data cu ei si priveste inspre tribuna, unde politicianul isi joaca rolul. 5 metri, cel mult. Mai mult nu se poate. Vede fetele hotarate si betele groase si lungi ale celor din garda de corp. E vacarm si e cald si totul se invarte. E praf si e sudoare. Inhibitiile nu ajuta nimanui. Acolo isi detoneaza centura. Acolo intestinele lui se contopesc cu obrazul femeii din spate si cu expresia bodyguardului din fata lui. Doar pentru o clipa, pana cand totul nu devine cenusa si mazga pe asfalt. Doar atat. Gemete infundate si palme. Inhibitiile nu ajuta nimanui. Ma mai tii minte, Florentino? Nu cred ca aveam mai mult de 8 ani cand m-am indragostit prima oara. Sigur, ceva aventuri aveam deja la activ, cu receptionera de la cabana nu-stiu-care, din Busteni, unde mergeam cu bunicii, si cu o coafeza din cartier. Ambele aveau undeva la 20 de ani, erau blonde, inalte (cel putin asa tin eu minte, dar inaltimea nu a fost niciodata punctul meu forte) si mi-au promis ca ma vor astepta sa cresc. Eu aveam cam 6 ani. Acum insa, la 8, simteam fiorii aia dubiosi pe care nu stii sa ii identifici, pentru prima oara, pentru o fata oarecum de varsta mea. Si ea putin mai mare, dar cu un an, doi. O chema Florentina. Am cunoscut-o la bloc la bunica-mea. Ea statea acolo, eu veneam vara in vacanta. In curtea blocului care forma un mare U, noi, baietii, ne cataram in copaci, jucam fortbal si ne bateam sub privirile cadanei care imi fermecase vara. Tin minte cum intarziam seara ca sa fiu in preajma ei, in timp ce bunica-mea ma striga tot mai alarmata de la etajul 2, iar Florentina ma ignora regal. Dupa cateva zile, reusisem sa imi fac semnalata prezenta alesei inimii mele. Cazusem cu bicicleta in apropierea ei si reusisem sa nimeresc o balta plina de frunze, deci aratam ca un mic soldat de elita plecat in misiune. Cel putin asa imi placea mie sa cred. In realitate aratam ca un pusti care cazuse cu bicicleta intr-o balta plina de frunze. Dar asta era mai putin important. Florentina ma observase si imi zambise. Sau rasese alaturi de prietenele ei, de mine, dar, din nou, asta este secundar si interpretabil. Cert este ca seara aia am plecat acasa emotionat. Si murdar de frunze si noroi. Dimineata m-am trezit plin de speranta pentru idila care se infiripa, m-am urcat pe pervazul lat de la dormitor, m-am uitat in curte, sa vad cine este pe afara si am vazut... scris mare, pe jos, cu creta: Victor prostu. M-a daramat descoperirea. Aveam sa aflu mai tarziu, in acea zi amara, ca Florentina avea un ales, un pusti schilod, usor mai mare ca mine, unu' care locuia acolo si ii cucerise atentia demult. El scrisese avertismentul pe jos. Nu avea tupeul sa imi spuna in fata, dar ma lovise dur pe la spate. Am ales totusi sa nu lupt. Fusesem rusinat in fata intregii curti. Ce rost mai avea? Am plecat la ai mei peste doar 2 zile si am revenit la bunica-mea abia peste cateva luni, fara sa o mai vad pe ea... Cred ca aveam deja spre 20 de ani cand am iesit in curtea blocului bunica-mii. Parea mult mai ponosit si fusese parcelat in parcari si alte locuri fara farmec. Eu aratam deja traznet, cum ma stiti. Aveam deja primul tatuaj, aveam cioc, jeansi LTB, ce mai! Zeu. Undeva pe o banca, sub brazii din care cazusem de mai multe ori, era un grup de animale tinere, ca mine. M-am apropiat cu mersul meu leganat de roller, am aruncat un "buna" in timp ce am trecut lejer prin fata lor si am inregistrat, cu gura semi cascata, ca obosita care clefanea seminte si arata debalazat ca dracu' era ea. Florentina. Trasaturile pareau acolo, dar latite, acoperite de cosuri, cu un tricou largit sub care ghiceai sanii lasati, in papuci, cu seminte in mana, bot si la picioare. Nu stiu daca m-a recunoscut. Nu stiu daca l-a ghicit pe Victor prostu in smecheru' care se legana cocos prin fata lor. Dar pentru mine nu mai conta. M-am fatait inca jumatate de minut prefacandu-ma ca ma uit dupa dracu' stie ce, m-am intors agale si am plecat sus, la bunica-mea. Eram pregatit sa trec mai departe. Tu mai mai tii minte, Florentino? VI Pasta de dinti, cd-uri, bomboane, prezervative cu striatii, prezervative cu striatii si gust de bomboane, vans, tombole, mana intinsa, muschi feliat (subtire), fistic, fisting, femei care miros a bomboane cubaneze de portocale (supte), becuri, cuverturi, aglomeratie, zgomot. Balci. Frecvente. Multe. Dar nu gri, cum sunt cele care ma linistesc. Cele care ma ascund. Care ma ascund? Cacat, cele care ma formeaza. Asta e adevarul. Viata mea e compusa din multe tonuri de gri. Amestecate intre ele. Fara bine / rau. Alb / negru. Moral / imoral (moral? dupa cine? pentru cine?). Sus / jos exista doar ca sa te pozitionezi fata de cine te fute. In viata sau in toaleta publica. Apropo de toaleta publica, am clipocit si eu prin urbe zilele astea. Nu cautam nimic. Incercam doar sa traversez orasul. Nu stiu ce e mai condamnabil. Sa incerci sa traversezi orasul sau se iesi la cumparaturi de Craciun. Macar cei care ies dupa un cos plin impins pe roti, o coada nostalgica la casa, 4 pungi, 3.27 ore in trafic, injuraturi cu necunoscuti (in spate stau aia mici), nu inceraca sa traverseze nimic. Poate doar o criza. Dar si aia e estivala. Sarbatori fericite. Daca le mai gasiti. Daca nu, incercati pe net, ca in Bucuresti s-au cam epuizat. Cand eram mic, sarbatorile erau frumoase. Sarbatorile erau mai subtile decat azi. Sarbatorile nu inseamnau neaparat tone de ambalaje, cat oamenii care le daruiau. Ma simt la un milion de ani distanta de pustiul ala. E ciudat. Cand ma gandesc la mine, azi, sunt mai departe pustiul cu breton si soare in ochi. Mereu julit. Mereu planuind ceva. Nu stiu cine e blazatul care se uita la noi din oglinda, azi. '89 a insemnat pentru mine un zid in drumul luminos pe care o apucasem. Pentru noi, pentru generatia mea de pusti de 8, 9 ani, "revolutia" a intrerupt o monotonie bine acceptata. Intre cozile pentru laptele vandut in sticle a caror greutate pare sa-mi fi oprit cresterea in inaltime si partidele lungi de fotbal, jucate unde astazi sunt parcate 68 de masini, stiam sa savuram soarele puternic dar parca nu asa de arzator ca astazi, tevile cu cornete, prastiile, scoala cu cheia de gat, leapsa prin santierele patriei, chiulul la temele de vacanta. Nu exista, pentru noi, impuls sexual; grija era a parintilor, dar altfel ca astazi; nu erau raufacatorii pe care ii vezi astazi la televizor; gastile aveau onoarea de a se bate "in parte" si fara arme. Dincolo de nostalgia proaspatului pionier care visa la snurul albastru (o urasc si astazi sincer pe Elena Papuc, ultima detinatoare a distinctiei pentru scoala nr 15), viata era altfel. Chiar era. In '89, s-a intamplat insa ceva. Tata pleca la munca (nu exista job), desi o auzeam pe mama, prin usa bucatariei, cum pleda impotriva. Eu nu aveam voie sa ies afara si, culmea, nici sa merg la scoala, desi era sambata si aveam cele mai frumoase ore (intre care, doua ore de desen!). Incertitudine, imagini greu de inteles la tv, speranta pentru mai bine a alor mei. "Revolutia". Greu de tradus pentru un pusti aflat inca in clasele primare, sentimentul de frica, de nesiguranta, a insotit cvartalul nostru linistit toata iarna. Vecinii nu mai erau cum ii stiam. Vorbeau urat si se purtau ciudat unii cu altii. Soarele de primavara a inceput sa ne trimita iar pe noi, aia mici, la paine, lapte, "ciunga". Primul soc a fost cand am ajuns "la paine", iar cei 10 lei din mana mea mi-au asigurat o paine, in conditiile in care, in mod normal, luam 2 si jumatate (sau doua si restul era comisionul muncii mele). Preturile vajaiau pe langa mine. In cateva saptamani, ma obisnuisem ca monedele mele de 5 lei nu mai aveau nici o valoare reala. Ultimul strat de mortar revolutionar peste copilaria mea a fost guma Turbo de 100 de lei. 100 de lei! Ireal. La cateva saptamani dupa, deja ceream prietenia unei fete. Fumam prima tigara furata de la bunica. Chiuleam prima oara de la scoala. Treceam spre adolescenta, in ritm de Queen si Scorpions. Cresteam. Am crescut. Iar fiorul ala a ramas in spate. Este atat de intuneric, incat nu imi dau seama daca am ochii inchisi sau nu. Incerc sa clipesc, dar cateodata, lipsa unui stimul puternic te face sa iti pui intrebari serioase asupra ta. Asupra existentei tale. Prin stimul, inteleg durere. Frica. Excitatie. Te ranesti ca sa vezi ca inca simti. Ca inca esti. Te face sa te gandesti la cei care se inteapa zilnic. La narcomani. La diabetici. Toti ar putea sa ia o pauza de realitate. Ar merita asta. Culoarea sangelui pe impurul imperial imperios isi striga nemurirea. Imi place asta. Am sa incerc sa o retin. Poate gasesc momentul sa o strecor intre “dati-mi 4 mere foarte verzi si tari. Nu, nu vreau rosii. Nu, nu sunt nou prin cartier...” Primul strigat de durere ma surprinde. Nu va fi urmat de inca unul. Durerea nu exista decat in anticipatia ta. Durerea poate fi conditionata. Ca dragostea. Durerea dispare deci dintre elementele primordiale si devine un lux. Un artificiu. Un moft. Ca dragostea. Demonstratie. Un pumn bine plasat intre coastele 2 si 3 va genera strigatul de durere la nici o secunda de la momentul in care pumnul s-a oprit la 2 cm de coaste. Durerea este in mintea ta. Trupul raspunde doar unui impuls launtric, nu unei actiuni exterioare. Sa zicem ca esti cu spatele. Sa zicem ca iti bei cafeaua planuind nimicul. Sa zicem ca iti mai creezi un scenariu in care iti justifici inca o zi furata aici. Acelasi pumn de mai devreme, care de aceasta data isi atinge tinta, va genera un strigat asemenea celui de mai devreme. Aici insa prim planul il are surpriza. Strigi pentru ca esti surprins. Strigi pentru ca ai impresia ca ai fost depistat in timp ce iti analizai sacosa goala a sufletului. Demonstratie incheiata. Violoncelul isi continua mersul impleticit. Eu incerc sa ma misc si realizez ca sunt infasurat intr-o patura. Sintetica. De-a dreptul de plastic. Falsa. Nu o inteleg. Ma zgarie pe mana si imi dau seama ca nu este o patura; sunt fasii de ceva. E transperanta. Sunt pe jos, infasurat in transperanta. Ok. Ma ridic, fara perceptie, fara coordonate. E inca prea negru in mine ca sa inteleg ceva. Merg spre baie, printre carti aruncate pe jos. Carti si sange. Ar suna poetic daca nu ar fi partea cu sangele, care, in mod cert, nu poate fi decat al meu. Sper. Piciorul drept e partial acoperit de sange inchegat. Alte elemente de film capitalist, gen curve, sticle sau cutii goale de cocacola raspandite prin casa, nu sunt. Asta pentru ca nu am bani de curve, nu beau cocacola, si sunt genul de gospodar care arunca imediat pe geam sticlele si paharul de care nu mai are nevoie. In mod exemplar, vecinii nu mai parcheaza sub geamul meu. S-or fi gandit sa imi lase mie locul ala de parcare. Ce dragut!... Ma bag in cada si dau drumul la apa rece pe mine, pe picior. Am 2 degete facute terci in calorifer. As rade de felul in care arata, daca mi-as simti fata. Probabil ca nu am cazut de acord asupra vreunui aspect oarecare, candva, in timpul conversatiei avute cu mine. Continui sa accept starea asta de larva si incerc sa imi imaginez durerea. Daca o pot simti cand nu este acolo, daca o pot face martora omului din mine, a esecului divinitatii mele, atunci inseamana ca o pot avea oricand. O pot simti si chema fara sa misc un deget. O pot gusta, sarata si groasa ca sangele, gros si tacut precum catifeaua. 21 de linii intrerupte pe un dreptunghi alb inseamana o parte din mine, una importanta si orice neavenit, orice OM, poate vedea asta. Ma poate vedea pe mine in timp ce imi sorb cafeaua planuind nimicul, gandind un scenariu in care imi justific inca o zi furata aici. Doar ca eu stiu. Eu astept. EU nu voi fi surprins. Am buzele arse. Stau in pat si sug o acadea cu hasis. Durerea a gasit pana la urma drumul catre piciorul meu si se instaleaza cu exuberanta. Ma devoreaza. Cand imi mangai cicatricile, intru in legaura cu mine, cel de demult. Imi caut cu obstinatie trecutul. Un om isi pierde identitatea pe masura ce se departeaza de trecut. Atributele sale se schimba in timp, iar persoana respectiva ajunge sa devina un om complet diferit de el insusi. Fragmente mai raman, dar prea putine. Cel mult cateva schije. Regasite cateodata in privire. Ca blazatul care se uita la pustiul din memoria mea. La fel ca in buletinele noi. Te agati de o poza facuta in urma cu 10 ani. Nu mai arati la fel. Nu mai esti persoana aia. Totusi, poza aia veche este identitatea ta, iar tu pastrezi legatura cu trecutul. Cand poza se schimba, legatura e pierduta. Trecutul este schimbat, updatat, iar tu devii alta persoana. Una care incearca totul. Una care are nevoie de vicii. Ce faci insa cand te plictisesti si inca repede? Cand ai incercat totul? Droguri, alcool, dragoste. Ratezi intreaga idee a dependentei. Iar eu am nevoie sa fiu dependent. Poate de aia imi caut cu obstinatie trecutul. Il caut pe pustiul ala care inca nu descoperise viata. Sau, cine stie, poate atunci era inca viu. Eram. Ea: Spune-mi ceva dragut. Eu: … Ea: wow , ok. Data viitoare, imi dai ceva tau? Eu: daca ai ceva al meu, imi poti face vraji, stii asta? Ea: credeam ca fac deja asta Ea: momentan as zice ca ma descurc cu vocabularul si cu ochii Ea: dar na, you never know, va trebui sa te risti si sa iti asumi ca s-ar putea intampla asta Eu: da, ochii sunt ce trebuie Eu: si nu numai Ea: ce faci cand nu faci ce faci? Ea: cand esti singur Eu: oricat de pompos ar suna, incerc sa imi retraiesc starile mele, alea care get me started / down. Alea care ma definesc. Am vazut ca pe masura ce te lasi angrenat in iuresul cotidian, te indepartezi de ele. Ajungi sa uiti cine esti, la un moment dat. Iti schimbi parerile, pasiunile, nu mai intelegi de ce iti placea un anumit ceas sau un anumit artist sau de ce te pasioneaza art deco. Iar eu nu vreau sa pierd astea. Am o mare apetenta pentru melancolie / nostalgie, fara incarcatura negativa, cum le percepe lumea. Eu: sau, daca vrei un raspuns mai scurt: beau. Ea: Crede-ma, inteleg exact ce zici Ea: De fapt, te-am intrebat intentionat ca sa imi confirmi asta, cumva Eu: devin asa transparent? n-as vrea. De dragul discutiei, macar. Ea: Deloc. De aia ti-am si zis ca ma enervezi, ca esti misterios. Doar ca intuiam asta despre tine. Ea: Pari melancolic... De la muzica la ce scrii Ea: La cum vorbesti Eu: stii ce imi place mult? Cand e vremea AIA, dupa 23:00, toamna, cand ai cerul ala deschis, din cauza norilor. Noaptea aia alba, parca. Imi place sa ies sa ma vantur aiurea prin oras. Si mi-am dat seama ca revin des in aceleasi locuri. Pe aceleasi trasee. E pustiu si e asa.. primordial, de-a dreptul. Eu: imi da un charge de parca as fi pe speed Eu: as musca din oameni, atunci Ea: Pe unde te plimbi? Eu: intre trecutul meu si trecutul care ma fascineaza. Noaptea, pe toate strazile alea ale lui Eliade Ea: Imi place ca desi in aparenta esti asa pe golaneala, ai asa o chestie romantico-nostalgica Ea: Ca razboiul Eu: Laters, ok? Nu e nimic special in ceea ce ma priveste. Azi stiu. Suntem o gramada de tipi din astia. Cu ochi albastri, care stiu sa minta. Mai frumos sau mai transparent. Purtandu-ne cicatricile deghizate in tatuaje. Ascunzandu-ne dupa barba. Care fug de responsabilitati. Care nu vor sa treaca dincolo de bariera dupa care vedem mult mai repede ca altii. Care tanjim dupa singuratate, in bratele voastre. Care iti spunem din start ca nu vei imbatrani cu noi. Care avem incredere doar in noi. Sau dimpotriva. Nu e nimic special in ceea ce ma priveste. Durerea a adormit. Imi imaginez ca fac pasi in benza asta in care cred ca sunt. Mental, merg. In lipsa totala de lumina in care ma aflu, nu stiu exact ce fac. Nu stiu cat de sus imi este mana. Continui. Fie sa merg, fie sa stau pe loc, tintuit in intuneric. Bataile inimii s-au rarit pana la o mia parte. Acum, fiecare a devenit un gong mut care numara secolele, mileniile. In zeroul care ma inconjoara, nu respir. Nu am ce. Totul este in mine, si este surd. Pana si tatuajele imi dispar. Momentele de rascruce sunt pentru privilegiati. Doar atunci poti sa ai certitudinea ca esti om, pentru ca dumnezeu i-a dat omului puterea sa aleaga. Numai omul poate face gestul suprem, egoist rezervat doar lui. Care este gestul? Nu ti-ai dat seama? Ce-ai alege daca ai fi in locul meu? Ce aleg eu sa fac este sa deschid ochii. Lipsa intunericului este accentuata de sunetul sangelui navalindu-mi in urechi, in vene, in buze. Inima isi revine. Timpanele percep direct iadul din mine. Toti dracii locuiesc langa templu. VII
Petale pe un pai She smells like sweat and cum and orange. And she lies back moaning. For me. Because of ME. Making me feel God once more. Hiding my insecurity. It’s like this that I’ve spent my last months. Feeling the highs and lows of what some might fear to experiment. Pleasure, to the extreme. Lust. Love, maybe. ‘’hei’’. Uitasem de ea. Imi zambeste, goala, ascunsa sub o perna cu model idiot. E ciufulita. E haioasa ca un caine care asteapta ceva de la mine. Intreb alb: ‘’iti chem un taxi?’’ Nu ma intind. Nu este stilul meu. Totul este scurt, cuprinzator (sau poate nu, dar nu regret) si la obiect. Nu ma gandesc de doua ori inainte de a spune NU, nu sun a doua zi. Nu mai fug de expresia used-up, has-beens; voi, toti, toate. Eu. Ma uit cu scarba superioara la cei care “au reusit”. Au reusit pe dracu… Un pahar de whiskey, o linie de ketamina. Mno, e mai ieftina decat orice or lua aia in filmele alea. Sa-l vad pe Morrison ca rezista la asa ceva. La fiecare party unde nu mai ai motiv sa zambesti fara ea. Unde nu intelegi de ce se simt asa bine ailalti. Cu fiecare aditie luata nervos cu o gura lunga de whiskey, cand crezi ca doza anterioara nu isi mai face efectul ca ieri. Cu fiecare album pe care il pui, inchizi lumina, te abandonezi patului si o cauti. Pana ajungi la acelasi album, aceeasi pozitie, aceeasi rutina. Nervos, fara rabdare, fara timp sa astepti ca sa intri exact in starea de ieri. Pana nu mai mergi la niciun party, pentru ca iti dai seama ca nu pentru oameni te duci acolo. In fiecare seara. Pana cand numai auzul acelui album te conditioneaza ca pe javra lui Pavlov, iti usuca buzele si iti dilateaza pupilele fixe. Zi de zi. Crazy eyes and fat cats. Broken dolls and dead rats. Lumina este abia schitata, iar perdeaua portocalie este usor desprinsa in colt… se vede chiar si in obscuritatea in care ma scufund. Candva cred ca aveam transperante. Cred. De cateva saptamani, spal vase intr-un birt jegos. Este doar pentru vara. La toamna am sa ma apuc de o afacere. Sau poate dau la teatru. Am auzit ca alea de la teatru sunt tare bune. Moaa, artiste! Mare branza sa te batai pe scena, cu dialogul invatat de acasa. Unde este spontaneitatea? O gura, o linie. In alta viata cred ca am fost cu una care terminase teatrul. Chiar am fost! In alta viata…. Sunt optiuni pentru toata lumea, asa cum si spatiu este. Doar timp nu ne este dat. O gura, o linie. O data la un milion de rasatiruri se naste Prometeu. Este facut din piatra, iar cand ii simti prezenta, nu poti sa iti retii fiorul. Norocosilor, privirea lui de smarald le dezvaluie adevarul. Si atunci? Atunci, il omoram. Imi place asta. Poate am sa scriu o carte. O carte despre droguri, pasiune si nostalgie. Despre razvratire. Despre mine. Sau poate plec sa vad lumea. O gura, o linie. Orasul asta e prea mic pentru mine. Da, asa este, sau mai bine zis eu sunt prea mare pentru el. O gura, o linie. Toti dracii au plecat de langa templu. Nu mai e nimeni acum. O gura, o linie. O gura, un sarut...un sarut, doi ochi verzi, ca iarba, primavara cand crudul vietii te sufoca…flori de mar, flori de mar…cum dracului continua mizeria asta de cantec, nu mai stiu…o gura, o linie, asternut moale si sani albi, o gura, un fior, o linie…rar, mana ta pe fruntea mea, un sarut, atingerea unui inger, o gura, o linie, suvita…un nufar, mare, mare cat regretele mele, o umbra de foc…o linie…un tren fara zgomot…un album prea scurt, o linie..linie..linie..linie. Marti se faceau exact 3 saptamani de cand ma mutasem in casa aia frumoasa de pe straduta intortocheata, fara scop sau sens, umbrita mereu de copaci atinsi de maini demult disparute. Fiecare casa care ii strunea cursul era un morman de amintiri si drame, bucurii si istorii uitate chiar si de putinele umbre care mai traiau in ele. De cand ma mutasem, ieseam in fiecare seara si ma plimbam pe strada. Incet, cu mainile in buzunare, admirand fiecare element gandit si croit de oamenii de alta data. De trei saptamani, seara de seara, bateam strada aceea ca un tunel de crengi si elemente arhitecturale, ajungand mereu mai departe, seara de seara, dar niciodata la sfarsitul ei. Eram mereu silit sa ma intorc pe unde venisem, fara sa castig nimic in fata strazii, oricat as fi mers in plus fata de seara anterioara. Capatul ei ramane undeva departe sau aproape, dar complet nebanuit mie. Nu existau strazi adiacente ei. Era ca un fir de labirint unic, dar tot imposibil de parcurs. Faceam traseul inapoi grabit, in intunericul netulburat de slabele lampi stradale amplasate rar. Casa mea aparea ca o salvare, ca o oaza in mijlocul unei nelinisti nebanuite. Dupa ce mi-am mutat cutiile cu carti, un sac nu foarte mare cu haine si ceva tablouri, mi-am dedicat noptile ca sa imi aranjez noua locuinta asa cum aveam nevoie de ea. Casa statuse goala 3 ani. Ma ajutase un amic sa o cumpar. Auzise de ea, aparuse pe piata cine stie de cat timp, nu se bucura deloc de atentia de care ar fi trebuit sa se bucure o astfel de proprietate din zona orasului vechi. Mi-a trimis un link, cele cateva poze m-au fermecat imediat. Am sunat cum am vazut anuntul, convins ca mi se va spune ca fie a fost o greseala, fie ca nu mai este disponibila. O voce fada si fara identitate mi-a dat intalnire in fata casei, la ora 17. Am ajuns acolo la 16 si am petrecut intreaga ora studiind casa si strada. Un domn inalt, cu obraji supti si par rar pieptanat intr-o parte, cu o mapa inutila asortand un costum fara varsta, dar demodat, m-a surprins cand ma uitam printre zabrelele unuia dintre geamuri. Nu i-am retinut sincer numele. Niciodata nu am reusit sa trec peste minusul asta. Efectiv nu retin numele din momentul in care sunt rostite. Aud un murmur dinspre interlocutor, dar imi raman intiparite doar trasaturile fizice ale lui. Elemente de caracter. Frici. Dar nu si numele. Domnul cu servieta s-a recomandat ca fiind mandatarul proprietarului. Avea imputernicire sa vanda. Fara intermediar, fara negocieri. Mi-a spus pretul si era cel pe care il vazusem in anunt, imposibil de mic, la cel mult o treime din costul real. Am acceptat imediat, sub rezerva corectitudinii actelor. A doua zi eram la notar, care verificase actele, a treia zi faceam contractul. In nici o saptamana eram proprietarul unei case cum nu crezusem niciodata ca voi avea. O casa antebelica, pe un singur nivel, cu arcade maiestoase si curte larga, pietruita, cu copaci batrani, gard de caramida si zabrele cum nu se mai lucreaza de cateva zeci de ani, o casa cu saloane largi si inalte, cu intrare in spate si lucarne in acoperisul unduit ca spinarea unui dragon. Avea nevoie de ceva ingrijire. Dar nu era graba. Era a mea si ii puteam reda stralucirea de odata incet, in ritmul meu. Niciodata nu avusesem un loc al meu. Prieteni cu care sa imi pierd noptile. Cel mult colegi slugarnici si amici care ma priveau distant. Probabil nu mai distant decat ma purtam eu cu ei. Nu imi amintesc primii ani de viata. Orfelinatul… Situatia juridica a casei asteia fusese ciudata. Cautasem in arhive. Gasisem planurile arhitecturale, referiri in presa de la 1900 despre petrecerile date in casa ‘doamnei K’ si chiar cateva poze innegrite si nesigure, care aratau fantomele altor epoci adunate pe scara principala, in tinuta de bal, cu ochii nefiresc de albi si largi, privind parca ingroziti catre aparatul de fotografiat. Casa fusese construita cu vreo 20 de ani inainte de pozele respective de un personaj obscur, a carui existenta si avere fusesera meteorice si despre care nu se mai gaseau detalii in acte. Din 1948, casa intrase in patrimoniul statului, iar detalii despre eventualii chiriasi lipseau. Dupa ’89, fusese revendicata de un proprietar anonim, care isi protejase identitatea in presa vremii. Stand mai mult goala, casa a mai trecut totusi prin 4 proprietari, toti vanzand-o insa intr-un timp extrem de scurt. Nimeni nu o detinuse sau locuise in ea mai mult de cateva luni. Ei erau singurele certitudini umane, singurele nume in actele casei. Cautand locul cel mai bun pentru diversele mele lucrari de grafica, ajungeam sa optez pentru locurile alese de fosti proprietari, marcate prin chenarul acela negru de jeg lasat de rama tabloului pe perete. In scurt timp, toate urmele au fost acoperite. Parea ca si peretii arata mai bine, asa. Domnul cu servieta era ‘un amic’ de familie al celui care fusese ultimul proprietar. Cel putin asa mi s-a recomandat. Avea drept legal de valorificare a tuturor bunurilor celui plecat. Exact asa se exprimase. Plecat unde? nu m-am putut abtine sa intreb. M-a privit cu ochi incolori si parca de sticla, dar nu mi-a raspuns. Dupa ce am spalat pardoselile si am facut rost de cateva draperii lungi, maiestoase, interiorul s-a modificat radical. Nu am adus multa mobila, nu simteam nevoie. Am tinut prima petrecere la nici o saptamana dupa ce m-am mutat acolo. Am incercat sa recream poza de epoca gasita de mine in arhive. Pe scara de la intrare, un rand de doamne, fata in fata cu un rand de domni, fiecare sprijinind balustrada aceea arcuita de marmura. Am ras, simtindu-ne ca niste invingatori. Peste 3 zile, inramam poza si o puneam in holul de la intrare, alaturi de originalul de epoca. Totul se intampla extrem de repede. Ma simteam deja acasa. Seara de seara imi faceam rondul pe strada. Noaptea stateam pana tarziu si lucram. Eram deja de-al locului. De dintotdeauna. Duminica trecuta nu am iesit nicaieri. Facusem un dus, am lasat muzica sa cante in surdina, mi-am pus un pahar si am plecat in dormitor. Am adormit cu lumina deschisa. Era 02:45 cand m-am trezit. Undeva, incert dar distinct, se auzea un ciocanit. Ritmic. In reprize de cate 3. Prea ordonat ca sa fie un animal, m-am gandit si m-am ridicat din pat. Am facut un tur prin casa incercand sa imi dau seama de unde vine. Mi-am dat seama ca muzica se oprise. Era un playlist de 5 ore, player-ul era deschis, doar muzica se oprise. Pana sa ajung in bucatarie, ciocanitul incetase. Totusi, un animal prins in perete, undeva. Un soarece, m-am gandit. Am stins lumina si m-am culcat la loc. Am uitat incidentul, asa cum uiti orice nu este repetat intr-un interval semnificativ pentru tine sau care nu gaseste un anumit reper in sistemul tau de valori, reper care transforma o intamplare banala intr-un eveniment, o oarecare forma gasita intr-un copac sau pe un nor in fata lui Iisus si asa mai departe. Peste o saptamana, insa, scena s-a repetat. Am deschis ochii in bezna dormitorului meu si am auzit clar cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Am stat nemiscat in pat, ascutindu-mi simturile pana m-au durut timpanele si un tiuit mi-a adus o lumina alba in pupile. Oricat am ascultat mai departe, ciocanitul nu a revenit. A doua zi, ieri, de fapt, in timp ce imi beam cafeaua, mi-a venit idea sa ciocan in peretii din buctarie, sa vad daca sunt dublati de rigips. Erau pereti vechi, din caramida. Ideea ca un animal (soarece?) imi racaie peretii pe interior si ca ar putea fie sa imi distruga cabluri electrice, fie sa moara in perete, nu imi convenea prea mult. Tin minte ca imi spusese un constructor odata ca rozatoarele isi fac loc in pereti si ca nu e rar sa si moara acolo, ca niste Ane zidite in creatii pe care nu le inteleg. Am lasat cana deoparte si am inceput sa imi plimb incet mana pe pereti. Bucataria e in spatele casei, unde exista si o iesire catre curte. In afara de pod, unde nu ajunsesem inca, mai exista o anexa in spatele curtii, incuiata cu un lacat vechi si ruginit. In coltul de dupa chiuveta, camera face un unghi ciudat de 90 de grade. Intind mana sa pipai peretele si acolo, dar, spre marea mea supriza, nu simt perete. Ma uit dupa colt si vad ca exista un fel de coridor stramt. Cum dracului nu l-am vazut pana acum? Stiu ca sunt intr-o zona slab luminata in care nu umbli, dar am luat la pas casa de atatea ori! Imi sug burta si ma strecor prin coridorul ala. Merg vreo 5 metri si dau de o scara ingusta. In capatul celor cateva trepte este o usa incuiata. Fir’ar sa fie! Ma proptesc cu umarul in ea. Usa e parca zidita. Strang din buze si cobor frustrat. In timp ce caut scule cu care sa sparg usa aia, ma loveste o nedumerire. Unde exact urca treptele alea? In pod? De afara nu pare ca exista destul loc ca sa ai unde sa si intri dupa usa aia blocata. Casele astea vechi si intortochate gasesc insa mereu o cale sa te surprinda. Telefonul ma scoate din gandurile mele. Ma uit la ceas si imi dau seama cu groaza ca au trecut 2 ore! Ce dracului? Ma imbrac in viteza si fug la lucru. Ajung seara acasa rupt de oboseala. Fac un dus si ma intind. Toata ziua m-am gandit la usa aia nenorocita. Dar e in regula, stiu ca nu pleaca nicaieri. O pot deschide si maine. Sau in weekend, ca maine iar am treaba… adorm. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Ascult cu respiratia oprita cum zgomotul isi face loc in casa mea. In mintea mea. Acum, ca am descoperit usa aia nenorocita, mi se pare ca sunetul vine din bucatarie. Ma decid sa ma dau jos din pat. E liniste. Merg incet spre bucatarie. Nimic nu se aude. In afara de lumina care intra pe geam, nimic nu tulbura negura din casa. Chiar, de ce nu aprind lumina? In bucutarie totul este linistit. Incerc usa din spate si e incuiata, cum am lasat-o. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Zgomotul nu vin din bucatarie. Vine de unde am plecat eu. Ma intorc spre living. Verific si usa de la intrare si este incuiata si ea. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Zgomtotul parca se aude mai tare, mai indarjiit. Ascult langa fiecare perete in living. Nimic. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Este din nou undeva in spatele meu. Dar in spatele meu e bucataria. De acolo vin. Sigur nu se aude de acolo. Atunci? Intru in baie si aprind lumina. Figura mea incordata ma priveste intrebator din oglinda. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Nu are cum sa vina din dormitor. De acolo vin eu, stiu ca acolo nu se auzea. Un gand ma loveste deodata. Podul. E singurul loc de unde s-ar auzi asa, peste tot. Maine intru in pod, orice ar fi. Ma gandesc la asta in timp ce stau in picioarele goale pe pardoseala rece, ascultand. Ma simt incordat ca un arc. Ma reped in dormitor si aprind lumina. Ceasul de pe noptiera arata 02:47. 02:47! Ma uit la ceasul ala nenorocit de parca vreau sa il distrug cu privirea. De cand ma vantur prin casa, inseamna ca m-am trezut la exact aceeasi ora ca in prima noapte cand am auzit ciocanitul. Stiu sigur, adormisem cu lumina aprinsa, muzica pornita, m-a trezit... Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Trag aer in piept. Sunetul se aude de undeva din spatele meu, probabil living. Ma intorc in living si aprind luminile. Le aprind si pe hol, si in baie si in bucatarie, intru in birou si aprind lumina, alerg in baia de serviciu si aprind lumina. Sa fie lumina peste tot! Sa nu se ascunda nimeni! Ce soarece face asta? La ora fixa? Stau in picioare incordat si ascult. Nu se mai aude nimic. Imi torn niste whiskey in pahar si sorb din el mult mai lejer decat ma asteptam. Ii dam maine de cap. Las lumina aprinsa peste tot si ma bag in pat. E lumina afara cand deschid ochii. Imi dau seama ca am adormit fara vise, cu toate luminile aprinse in toata casa. Le sting pe traseul catre baie. Azi nu merg nicaieri. Azi, si imi pun pasta de dinti pe periuta, azi deschid usa din pod. Ma clatesc, ma sterg si ma dezbrac de hainele in care dormisem. Le arunc pe jos in baie si merg gol in bucatatarie, unde pun cafeaua la facut. Deschid usa din spate. E o dimineata frumoasa de primavara. Aerul proaspat imi invaluie corpul. Soarele isi face loc pintre crengile vechiului nuc din curte. Am o stare buna. Imi torn cafea si ma duc sa pun niste haine pe mine. Nu am rabdare, trebuie sa ajung in pod. Ca sa ajung in pod, trebuie sa cobor din tavan o scara longitudinala de fier. Urc pana la un chepeng pe care il deschid fara greutate. Am o lanterna prinsa pe frunte si o pornesc. Un hau negru fragmentat de diverse forme depozitate acolo. Urc cu totul si imi dau seama ca nu este destul de inalt cat sa pot sta in picioare. Merg aplecat si inregistrez cu interes diverse lucruri abandaonate acolo. Intre ele, o cada. O cada din aia veche, de fonta, enorma, imposibil de mutat. Cum a ajuns aia acolo e un mister. Cel mai probabil, casa a suferit modificari de-a lungul timpului, iar o alta intrare a fost zidita. O cutie de lemn plina cu sticle. Caramizi. Bucati de tabla. Nimic interesant. Speram sincer sa gasesc niste mobila, niste carti vechi... Dar nu. Podul nu este fragmentat in camera distincte, ci se intinde ca o sala mare si scunda pe toata suprafata casei. Lumina de pe capul meu este mica si nu imi dau seama de eventualele gauri in pereti, prin care sa intre un soarece. Un soarece? Care bate ritmic la 02:45? Alung gandul si trag de lemnele batute in cuie in dreptul lucarnelor. Sunt fixate solid acolo, imi trebuie ceva serios cu care sa le scot si sa fac lumina in pod. Destul de prafuit si dezamagit, cobor pe unde am venit. Daca tot am inceput, e momentul sa vad si ce e cu usa aia blocata. Nu imi dau seama cum ar comunica ea cu podul, dar sigur a mai existat o intrare aici. Merg in bucatarie cu o ranga de fier luata din curte, de langa anexa incuiata. Dupa primele incercari, imi dau seama ca nu am cum sa fac o parghie ca sa fortez usa, e prea lipita de canat. Imi trebuie o surubelnita si un ciocan. Fixez surubelnita in yala si incep sa lovesc ritmic. Cioc-cioc-cioc. Pauza imi rasuna in minte in timp ce lovesc in surubelnita aia. Nu trebuie sa dau de prea multe ori si broasca cedeaza iar usa se intredeschide usor. Imi dau seama ca imi tin respiratia in timp ce intru incet in camera intunecoasa. Pipai peretii cu mana si imi dau seama ca sunt acoperiti cu un tapet destul de gros si iesit in relief. Pare sangeriu in lumina lanternei mele. Inca doi pasi in incapere. Este destul de inalta cat sa pot sta fara probleme in picioare. Deci nu are legatura cu podul, cel putin nu inca, ma gandesc. Merg incet printr-un fel de hol care da intr-o nou incapere, larga, cu ferestre mari deschise spre o curte. Incerc sa imaginez planul casei si nu inteleg defel unde sunt. Ideea ca am cumparat o casa careia ii descopar spatiu in plus mi se pare fantastica si entuziamsul pune stapanire pe mine. Casele astea sunt vechi, au trecut prin zeci de maini si modificari cu care planurile cadastristilor nu au mai tinut pasul. Camera in care ma aflu are tavanul boltit si ferestre din acelea mari, arcuite. Ma uit afara. O curte napadita de iarba si copaci batrani. Nu imi dai seama unde vine asta, spre ce curte vecina sau daca face parte tot din curtea mea. Pe peretele din dreapta vad o urma din aia jegoasa a unui fost tablou. In mod cert nu sunt primul care intra aici, ma gandesc amuzat si fac o plecaciune unor locuitori demult plecati. Imi dau seama ca telefonul imi suna din bucatarie, asa ca imi fac drum inapoi prin coridorul intunecat si tapetat. Da? Alo? Ma uit la telefon si este inchis. Il repornesc curios sa vad cine ma sunase si ma uit pe geam. E seara. Simt ca nu mai am aer si am nevoie sa ma asez pe jos. Nu e posibil sa fi stat o zi intreaga pe holul ala intre bucatarie si camera nou descoperita. Nu e posibil! Telefonul se deschide in mana mea. Niciun apel nou. Trag aer in piept si ies afara. Am nevoie sa ma misc. Am nevoie sa ma linistesc. Imi aprind o tigara si ies in curte. Privirea imi cade pe anexa aia incuiata. Ma proptesc hotarat in fata ei, cu ciocanul in mana si tigara in coltul gurii. Lucrez mecanic, fara sa ma grabesc. Fumul imi intra in ochi, iar transpiratia care mi se prelinge de pe frunte imi amplifica usturimea. Nu ma opresc pana nu cedeaza lacatul ala vechi si se preda sfaramat la picioarele mele. Imping usa si scuip mucul tigarii dintre buze. Inauntru e intuneric si miroase umed. Las ciocanul sa cada pe pamant si intru incet, ca un condamnat care paseste spre esafod. Un scaun vechi, cojit si subred. Niste scanduri asezate in picioare, spre capatul camerei. O masa langa intrare. Pe masa este un catalog vechi, plin de praf gros si pamant intarit. Il iau si ies incet cu el, afara. Ma asez sub un copac si trag aer in piept. Suflu usor peste coperta veche, mancata de vreme si deschid catalogul. Hartii ingalbenite, cu marginile mancate de umezeala, cad din catalog in poala mea, pe jos. Aleg la intamplare una din ele si o despaturesc. Este un plan vechi, probabil originar, al casei. Cote si detalii. Iau alta hartie. Descrierea materialelor folosite. Iau alta hartie. Descrierea exteriorului si a gardului. Iau alta hartie. Este o hotarare judecatoareasca din 1991 privind retrocedarea locuintei catre proprietarul de drept. Anexata are 4 contracte de vanzare – cumparare, redactate ulterior, pe parcurs ce casa isi schimba stapanul. Sau servitorul. Le citesc incet, calm si fiecare cuvant are impactul unui gong in mintea mea. Termin de citit si o iau de la capat. Numele celui caruia i se retrocedeaza locuinta la inceputul anilor ’90 este acelasi cu numele celor care o cumpara ulterior, in 4 ocazii diferite. Este numele celui care este numit prim proprietar, la inceputul secolului trecut, in decizia de retrocedare. Este numele meu. Nu stiu de cat timp merg pe strada. Casa dupa casa, copaci batrani si coturi nebanuite ale strazii. Mereu. Imi pornesc GPS ul ca sa vad cat exact dureaza strada asta, dar nu am internet. Simt ca ma sufoc iar. Trebuie sa existe explicatii pentru orice, imi spun, si o iau la fuga. Asa, o sa ajung mai repede la capatul ei. Alerg si nu intalnesc niciun om pe care sa il intreb. Transpiratia imi intra in ochi, respir tot mai greu, iar strada se desface mai departe neabatuta in fata mea. Pana departe. Pana nu mai vad de copaci si case. Ma intorc acasa invins. Pe hol, ma uit la cele doua poze de pe hol, pe langa care trec. Imi recunosc prietenii, aflati acum in poza de epoca, imbracati in redingota, cu joben, alaturi de alte figuri demult devenite mazga. Eu stau stingher in poza facuta recent, inconjurat de oameni necunoscuti mie. Merg fara pic de vointa in bucatarie, prin coridorul tapetat si intru in camera noua din spate. Pe perete nu mai este urma tabloului, ci este chiar un tablou din care Doamna K priveste arogant. Inregistrez asta fara pic de emotie. Natural. Ca pe ceva ce asteptai sa vezi. Ma indrept catre capatul camerei si stiu ca acolo voi descoperi o alta usa, o alta trecere catre o noua zona a casei, neexplorata inca. Merg pe intuneric, nu am nevoie de lumina, merg si inregistrez incaperi noi, una dupa alta, cu geamuri mari, prin care vad umbrele fantomatice ale pomilor batrani. Unele camera sunt mobilate, unele sunt complet goale. Ma plimb prin holuri labirintice si din ce in ce mai inguste, in camera tot mai largi, urc mereu cateva trepte, dar imaginea de afara ramane aceeasi, gradina napadita de verdeata, imposibil de localizat, sigur undeva pe strada asta fara sfarsit, langa casa asta care creste o data cu pasii mei. Imi vin in minte actele casei, cu numele celor 4 ultimi proprietar. Cu numele meu. Ii vad, ii recunosc, ne stim demult, sunt cei in poza veche din hol. Ultima camera in care intru imi prezinta un perete enorm alb. In mijloc este un grilaj din acela de aerisire. Mic, patrat, cu bare groase prin care abia vezi ce este dupa el, lipit de el. Imi lipesc corpul de perete, mainile desfacute pipaie albul rece cu palmele, fata mi se impinge in grilaj si devine una cu el. De cealalta parte vad holul de la intrare. Clipesc si genele mi se rup si raman pe barele grilajului, incerc sa focalizez si ma regasesc alaturi de ceilalti 4 proprietari acolo unde stiam ca voi fi, in poza de epoca. Doar noi am ramas acolo, privind mut si speriati catre aparatul de fotografiat, langa poza nou facuta, unde sunt toti prietenii mei. Fara mine. Ma desprind de perete si aud clar: cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Ascult atent si ma lipesc de alt perete. De dincolo pare ca se aude. Ridic si eu mana si raspund chemarii: cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Ascult. Ascult si astept raspunsul lor. Stiu ca va veni. Pana atunci, le voi povesti eu despre mine. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza. Cioc-cioc-cioc. Pauza…
Telefonul se aprinde constant pe noptiera de langa pat. Silentios, vibratiile oprite. Palpita singur in intuneric. Exact cum iti simti inima cand te culci prima oara cu o tipa care chiar iti place. Ii simti parfumul ala nou, il lasi sa te invaluie, ii tragi bretelele de la sutien peste umeri, iti lasi mainile sa ii prinda parul strans, cat mai strans, sa ii ridici capul si sa o privesti in ochi. Iti simti baiatile inimii in timp ce te apropii de fata ei si o saruti in coltul buzelor, mirosindu-i gatul arcuit si simtindu-i caldura corpului si respiratia sacadata. Telefonul nu se lasa. Imaginea mi se estompeaza ca o erectie care simti cum se duce. Il iau nervos si resping apelul. Il las pe jos, langa pat. Mesaj. Il iau si citesc cu un ochi inchis, deranjat de lumina ecranului: raspunde te rog am nevoie doar acum de ceva scurt pls man nu ma lasa scz de deranj la ora asta Al doilea mesaj vine exact cand voiam sa las telefonul jos. ca de obicei daca ai dar sa fie mai tinere si mai gore ca data trecuta hai ca miesti dator ultima oara abia daca tipa proasta aia Inchid telefonul si ma intind pe spate, cu ochii deschisi. Trebuie sa imi mai selectez clientela… Drogatii dracu’. Imi aprind deja a treia tigara. Luminile noptii se contopesc indiferente pe langa mine. Las fumul sa imi iasa usor din gura si il trag cu nesat pe nas. Il eliberez usor, sa se unduiasca pe langa cozorocul sepcii ca o iluzie de sarpe. In fiecare seara am alte haine, sapca, basca, imi las barba sau mustata, le tund, am sau nu ochelari. Orice truc mic ajuta nu bat la ochi, sa nu ies in evidenta seara de seara, asteptand. Seara de seara pe strazi, pandindu-i, cautandu-i. Arunc tigara si o iau usor spre coltul strazii. Acolo, la coada de la toneta din colt… imi bag mainile in buzunar si merg cu capul in pamant spre trecerea de pietoni. Traversez alaturi de un pusti care chinuie un skate. Ma asez la coada si ma uit la oferta de cafea scrisa cu creta pe o tabla neagra, mica. Am 3 persoane inainte. Ma uit discret la ele. Il vad exact in fata tipului gras cu tricou in dungi, din fata mea. Nu m-am inselat. Ma uit imprejur si incerc sa imi dau seama pe cine vegheaza. Apelul telefonului ma ia complet prin surprindere, il scap din mana, toti se intorc spre mine. Il ridic, mormai ceva si ridic privirea exact pe ochii lui. Ficsi. Translucizi. Artificiali. Cum i-am mai vazut. Cum ii stiu. ‘Cafeaua dvs!’ Toti se intorc catre vanzator. ‘mersi’ Tipa de langa casa isi ia cafeaua si pleaca spre trecerea de pietoni. O privesc in timp ce se apropie. O privesc eu, o priveste si el, fara sa ma bage in seama. Masina scapata de sub control rade stalpul semaforului. Aud bufnitura aia infundata, de cap lovit violent. Vad cum se imprastie cafeaua fierbinte pe parbriz si cum se scurge pe capota alba in timp ce masina se opreste in statia de transport public, aflata cativa metri mai incolo. 3 secunde lungi cat un film. Liniste. Cafeaua se scurge pe masina exact ca sangele care iese, incet, negru si amenintator din tipa care era vie acum 3 secunde. Ma uit imprejur. Statui imobile, martori tacuti la misterul vietii. El? A disparut, cum ma asteptam. Rolul lui s-a incheiat. Ma apropii de corpul care isi pierde incet caracteristicile care il defineau ca om. Trag febril de bluza cat sa ii simt corpul. Imi lipesc palmele de pielea care se raceste. Simt cum dispare totul imprejurul meu, cum o lumina orbitoare ma copleseste. Ani de zile sunt comprimati intr-o secunda. Atat a durat. Intuneric. Deschid ochii si ii ridic spre cei care ma privesc tacuti. ‘E moarta. Chemati careva politia.’ Cateodata am parte de 2, 3 supraveghetori pe noapte. Asa le-am zis eu, nu stiu cum se numesc. Stiu doar cum sa ii recunosc. La inceput imi era tare greu. Arata normal. Pana reusesti sa prinzi eroarea aia din sistem, detaliul ala care ii face nenaturali. Unii merg prea corect. Altii au miscarile usor sacadate. Nu clipesc niciodata. Nu zambesc decat mecanic, la comanda. Ochii le raman mereu imobili. Ca sa gasesti amintirile, trebuie sa gasesti un supraveghetor. Apare in ultimele 30 de minute, poate o ora, a celor care vor muri. Ii secondeaza ca niste umbre. Ciocli din neant. Inregistreaza momentul trecerii si dispar. Nu stiu unde. Ca sa pot recolta amintirile, trebuie sa stau cateva secunde alaturi de mort, iar ei dispar mereu in clipele alea. Amintirile raman in mine 3, 4 zile. Cateodata exista flashuri si peste cateva saptamani. Ca niste reziduuri. De obicei, le misc pe piata in doar cateva ore, asa ca nu trebuie sa imi fac griji. Le dau ieftin, adaptate la calitatea lor. Transferul ar trebui sa fie mai lung. Sa nu fie violent. Dar nu am decat rar ocazia sa fiu cateva minute langa cineva care pleaca. Ce recuperez eu seara de seara este marfa proasta. Cu lacune. Ieftina. Palmele incep deja sa imi transpire praful ala alb, ca talcul. Trebuie sa ajung acasa si sa adun cat mai mult din el in fiolele mici pe care le am pregatite si care vor face interesanta seara cuiva. Majoritatea cauta curve, victime ale violentei, infractori agresivi, sociopati. Aminitirile lor, trase, retraite pret de cateva ore. Chiar si stricate. Nu stii dinainte ce urmaresti si ce recoltezi, asa ca deseori dai rateuri. Dai de cineva care a fost de fapt mort toata viata, fara sa fi trait nimic interesant, fara sa aiba nimic de transmis mai departe. Asta este, nu accept retururi. Du-te si plange-te la politie ca esti un dement care se imbata cu viata unui mort. Ce poate sa ofere roscata asta de mai devreme? Niste escapade scurte la camin? Ceva furtisaguri la firma? Intru in casa, incui usa, las lumina stinsa. Imi arunc sapca si pantofii din mers. Deja imi simt palmele prafuite. Le simt. Vor sa iasa la lumina. Am iesit din dus de cateva minute. Ma uit la telefon in timp ce imi sterg parul ud. 6 mesaje. Imi aprind o tigara si ma las pe scaunul din balcon. Senzatia de gol, de cadere, ma face sa scap tigara. Inchid ochii, strang cu putere din pleoape si astept sa treaca. Nu e prima oara cand o am. E ramasa de la pustoaica aia care a sarit de pe bloc, plina de whiskey si probabil toate pastilele din lume. Scuip ca sa scap de gustul amar ramas si inspir cu putere aerul rece. Tipa asta mi-a adus bani buni. Viata de film. Parea complet dementa. Vrajitorie si alte prostii. Ea si aia gasita sub daramaturi, in centru, la cutremur. Film porno pe aia, nu altceva. Astea doua mi-au adus clienti care au ramas langa mine si la rateurile date in ultimul timp. Civilizatia ne tine amortiti, cu monotonia confortului ei. Avem nevoie de ororile care formeaza lumea si le cautam chiar cand ele ne ocolesc. Imi aprind o tigara si scuip incercand sa nimeresc baba care isi plimba cainele pe trotuar. Uite cum se plimba marfa!... Astea nu aduc niciodata bani buni. Sunt prea multi ani in care nu au mai facut nimic. Sunt morti vii. Iau telefonul si trec rapid prin mesaje. ‘’salut…’’, ‘’te rog…’’, ‘’buna, ai….’’ , ‘’Diseara.’’ Tresar si deschid mesajul. Stiu ca nu voi mai gasi altceva in el, in afara de chemarea asta seaca, autoritara. Ma uit la ceas. 10. Este inca devreme. Trebuie sa mai gasesc ceva pentru ea. Nu ma pot duce cu ce am prins in seara asta. Ma uit pe birou. 3 flacoane mai sunt acolo. Taximetristul ala condamnat pentru viol, omorat in celula. Doua fete. Violate, gasite pe marginea drumului destul de tarziu. Slabe sanse sa avem ceva cat de cat bun, coerent, la ele. Poate taximetristul. Vedem. Lumina lunii evidentiaza lugubru caldirile care se inalta in bezna. In liniste si pustiu. Carapace care ascund o lume fragila prinsa intre pustiul cosmic si pustiul din noi. Merg grabit, cu mainile in buzunare. O iau spre ea prin centru. Cladirile cu aerul lor abandonat ascund oameni care se ignora toata viata. La ora asta sigur il gasesc in parc. Poate imi da vreun pont. Sar peste o balta. Singura. Nu a plouat de ani de zile in orasul asta blestemat. De unde o fi aparut balta aia? Ma uit dupa vreun hidrant, dar nu vad nimic. Imi vine in minte balta de sange care se latea de sub tipa din seara asta. Merg mai departe. Prostiile astea raman in mine. Cateodata. Devin o colectie de resturi care va ramane nerecoltata. Cateodata simt raul lor in mine. Sau este al meu si le contaminez eu amintirile? Toate lumile, toate vremurile trecute si viitoare, toate experientele la care poti tanji sunt in mintea ta. Totul este doar in tine, asteptand, uscandu-se, in timp ce tu le cauti in afara. In spectacole, liturghii, revelatii sau amintirile furate altora. Merg mai repede. Mi se pare ca in seara asta drumul dureaza mai mult ca oricand. Din cand in cand arunc cate o privire scurta la cei pe langa care trec. Eu inca fac parte din cei care se plimba pe strazi ca sa vada, nu prins in amintiri. Fie ele reale sau induse de telefonul mobil. Langa foisorul vechi si scorojit din centrul parcului nu este nimeni. Perfect. Dau o raita incet, cautandu-l. Nu il aud. Imi aprind o tigara si fumez incet, palmat. Nu am chef de gardian sau mai stiu eu ce pervers sa se bage in seama cu mine acum. ‘Seara slaba?’ Tresar si ma uit in stanga, de unde l-am auzit. ‘Hai incoa’ ‘ Ma asez pe iarba. Linistea cerului ma invaluie. Intuneric primordial, fragmentat de stele care nu mai exista. A caror lumina aduce un ultim strigat de ajutor, din trecutul iremediabil pierdut. Ochi care se inchid pentru totdeauna. ‘Renunta’ Ma uit spre el, involuntar. Stiu ca nu il pot vedea. Am incercat deseori sa il ating. Degeaba. Mi-am imaginat trasaturile lui. Orice, ca sa ma conving ca vocea asta care ma ajuta constant sa gasesc supraveghetorii nu este doar in mintea mea. ‘Renunta’ Cum as putea sa renunt? Cum as putea sa ii explic ca nu pentru bani fac asta. Pentru ea ies seara de seara. Sa ii aduc ceva care sa o incante si pe care sa o retraiasca avida, in timp ce ma bucur de ea. ‘Intelegi ca nu exista infinit decat intr-o bucla. Intelegi ca ai mai fost aici’ Ma uit la el cu surprindere. Visul ala in care merg fara oprire printr-o casa care imi pare teribil de cunoscuta nu imi da pace. In fiecare noapte ajung la aceleasi trepte care doar urca. Cum ma intorc sa vad de unde am venit, nu mai exista nimic in spate, iar eu sunt din nou la baza treptelor. In fiecare noapte reiau povestea asta. Casa este una veche, antebelica, de pe o strada veche, fara sfarsit. ‘In curand, treptele vor cobori.’ Inchid ochii. Stiu asta si singur. Sunt locuri unde nici eu nu vreau sa merg. De cand am deschis usa, m-a invaluit parfumul ala greu, ca faldurile unei rochii de epoca. Apasator. Insinuant. ‘Ai intarziat’ Imi las privirea jos. Trecusera 2 ore de cand m-a chemat. Degeaba am mai asteptat langa voce orice indiciu, orice pont. Pe drum am cautat supraveghetori, dar nimeni nu s-a intersectat cu mine. Nimeni nu mi-a iesit in drum. Nicio fiinta nu a impartit intunericul cu mine. Orasul este pustiu. Ii vad rosul inchis ca sangele al unghiilor de la picioare in timp ce le misca lenes peste asternuturile negre. Suvitele negre care ii cad pe umeri sunt tot ce vad din chipul ascuns de cartea tinuta cu o mana in dreptul privirii. Magie Noir. Asta era parfumul. l-am simtit intr-una din amintirile recoltate. Pustoaica de pe bloc. ‘Vino’ Ii simt mana pe par in timp ce imi plimb nasul pe coapsa ei. ‘Ce mi-ai adus?’ Ii intind flaconul si imi lipesc buzele mai departe de pielea ei. Aud cum trage si ii simt muschii relaxandu-se pe asternutul ca o apa fara fund, bantuita de Charon. De ea. Imaginatia este ultima noastra evadare intima. Mana ii ramane in parul meu, miscand mecanic, in timp ce amintirile alteia ii cuceresc, incet, simturile. Langa foisorul din parc, pisica sta nemiscata ca un sfinx. Arcuita, piatra, fantasma. Pupilele cu inflexiuni imobile de smarald inmagazineaza ororile la care asista. O voce nevazuta isi tanguie chinurile in timp ce personaje artificiale rup in bucati un trup care nu exista. Inregistrez totul, secunda cu secunda, fiecare milimetru de durere, in timp ce pisica ma priveste inflexibila in ochii mei invizibili. Inteleg ca nu exista infinit decat intr-o bucla. Inteleg ca am mai fost aici, pe jos, privind infinitul mort al cerului. Intr-o casa aflata nicaieri. Pe marginea unei terase de bloc. Sub daramaturile unui bloc. Intr-un apartament sordid. Intr-un lift strivit de blocul din centru. In capatul scarilor care coboara. M-am intors acasa. |
NOWHERE. And fast.Celor care, în ciuda tuturor temerilor, credem mai departe în steaua noastră. AUTHORO utopie în 5 capitole individuale, în senzații și imagini, trăită de Victor Vava Ferezan. CUPRINS
|