Intr-un cer violet, luna daca-as gasi-o... alba ar fi... toata, pata de argint, pe perdea. As putea s-o pictez si sa-i spun la plecare… dragostea mea, ia-o, e pentru tine. Intr-un cer violet, pata de argint… intr-un cer violet, e luna, iara…intr-un cer violet, pata de-argint…intr-un cer violet e luna, iara… Cum ar fi sa te trezesti intr-o zi si sa iti dai seama ca tot ce erai sigur ca ai facut, nu exista? Ca, dimpotriva, ai facut lucruri despre care habar nu ai. Lucruri pe care ceilalti le stiu si le comenteaza, dar despre care tu nu stii nimic pentru ca, pentru tine, ele pur si simplu nu exista. Pentru tine. M-am gandit la asta. M-am gandit serios. Nopti intregi, ascultand pe repeat cate o piesa care are sens dupa ce ai pierdut numarul paharelor de vin. Piesa care dicteaza ritmul in care bei. Cred ca ar fi… relaxant. Ai fi absolvit de tot si de toate zambetele nerusinate pe care le-ai furat sau impartit fara pic de jena. Ai fi ca un actor care se priveste din sala, amuzat, uimit, poate usor jenat de rolul la care asista in premiera. Cand te uiti la cineva, cand ma uit la cineva care nu stie ca este privit… imi apartine? Sunt oameni care privesc ce fac altii, nevazuti, fara miros, fara umbra. Ei detin controlul. Iar actorul care se lasa filmat, deja apartine lor. Apartine oricui il priveste, expus gol si sincer in rolul lui fals pe care se chinuie sa il interpreteze cat mai credibil. La fel sunt si femeile pe care le vezi la altii in masina. Asteptandu-i pe ei, absente, cu privirile pierdute, traind viata alora, in haine atuncate aiurea pe ele, in masini ieftine sau prea scumpe, femei care privesc ca din colivie, cu jind, la viata celor de afara. Fiecare se uita la un film in care joaca ceilalti. Toti jucam intr-un film. Cu totii ii urmarim pe ceilalti, uitand ca si noi suntem, mereu, sub lupa lor. Totul poate fi privit in doua feluri. Din doua perspective. Cu ochii rutinei, cand intuiesti un lucru pe care l-ai vazut de prea multe ori si pe care il compui din memorie, si cu ochii realitatii, cand te uiti la ceva stiut de dintotdeauna pentru prima oara. Cand vezi prima oara o strada pe care ai mers de sute de ori, sau cand vezi uimit cum arata un peisaj, cu adevarat. Sau persoana de langa tine. Treaba asta cu realitatea poate fi brutala. Tin minte ca am trecut la un moment dat pe langa o padurice unde toti copacii erau indoiti de la mijloc. Nu rupti, doar inclinati. Unul singur statea, absolut ciudat, drept. Vinovat. Nefiresc in corectitudinea lui. Nu este genul de detaliu pe care il observi in timp ce conduci si incerci sa desfaci capacul de la sticla de whiskey, din aia mica, de avion, ca sa bei ceva, cu ochii mai mult pe sticluta aia nenorocita decat afara, pentru ca stii ca daca ai scapat-o, ai pus-o. Sticla e mica si aluneca. Capacul pare efectiv lipit, iar cu o singura mana e aproape imposibil de desfacut. Dar daca nu te lasi, cedeaza, la un moment dat. Si, daca pana atunci nu ai iesit de pe sosea, e un moment magic. Ei bine, in circumstantele astea oarecum dificile, sa zicem, am vazut pomul ala nefiresc. M-a pironit asa de rau, ca era sa ratez curba. Masina din fata incetinise, nu mai aveam cum sa opresc pana la ea, asa ca am ales sa o depasesc in curba, nu vedeam nimic, masina care venea din sens opus a tras de volan destul cat sa incapem toti 3 unul langa altul, pisati de frica, facand tot ce ne dicta instinctul ca sa nu ajungem masa compacta cu fiarele masinii. Si a mers. Am trecut. Am avut un rictus nervos si am urlat ceva tampit. Dupa care am desfacut mizeria aia de sticulta si am supt-o pe toata. Dar copacul ala... copacul ala drept m-a adus in situatia din care am aflat ce ma alcatuieste, ca entitate. Pentru ca daca vrei sa vezi cum arati cand tavanul cade pe tine, pune-te in situatia respectiva. Altfel, toti suntem curajosi si demni si eleganti. Sau cel putin, asa ne simtim. 1 Ma vedeam cu tipa asta de vreo 3 luni. Am cunoscut-o la o petrecere de firma. Cred ca la una din cele doua la care am ajuns. Firme din alea fara identitate, care imi cumpara lucrarile pentru ca au citit pe net ca arata bine si sunt o investitie. Spera ele. Sper si eu. Stateam la bar (unde altfel, sincer, acum…) si incercam sa ii captez atentia nenorocitului de barman, care pariez ca ma vazuse de 3 minute cum stau ca boul cu privire impietrita de sete si ura. Tipa asta vine langa mine, ma ignora imperial. Are un parfum simplu. Usor. Are o rochie usoara si sensibila la atingere, care imi mangaie tatuajul de pe mana stanga. ‘Buna, da-mi un Green apple, te rog’ ‘Sigur, imediat’ I-auzi. Imediat. Nu ca la mine. M-am aplecat usor spre ea si am spus cu cea mai cuceritoare si in acelasi timp nepasatoare voce pe care am reusit sa o scot: ‘Daca il faci pe craiasa zapezii asta sa imi scape si mie un scotch, dau eu maru’ verde.’ ‘Nu poti sa ii ceri tu?’ ‘Sec, te rog’ Zambesc retard. ‘Adica fara gheata. Nici macar una. Chiar deloc. Sec.’ adaug, fiind patit. ‘Auzi… mai da-mi si un scotch, te rog…sec’ ii aud glasciorul ala deloc in ton cu restul look-ului care ma facuse atent. ‘Am Jim Beam, e ok?’ o intreaba inutilul de craiasa zapezii. ‘Nu frate, normal ca nu e bine, am cerut un scotch’, imi scapa, in timp ce ala se uita doar la ea. ‘Vezi ca ai un …aaaa, ala de langa rom, nu stiu sa il pronunt, dar am mai baut, e scotch, sa stii si tu ca nah, esti barman’ si zambesc victorios. Imi pune paharul pe bar, cu 2 cuburi de gheata cam cate alea de care s-a lovit Titanicul si se intoarce spre alt nefericit, pentru alta comanda. ‘Multumesc, raman dator, m-ai salvat’ ii spun zeitei cu voce neatragatoare, in timp ce ea soarbe din antigelul ala, iar eu scot cu mana gheata din pahar si o arunc in spatele barului, sperand sa alunece ala pe ea. ‘Ramai, pentru ca bautura e gratis aici’. Ne-am vazut prima oara la ea acasa. Prietenul ei era plecat la nu stiu ce concurs de drifturi. Sau ceva legat de masini care sunt conduse altfel decat le-a gandit ala care le-a proiectat. Cica asa cauta el inspiratie ca sa scrie o carte. Ok… Un sofer cu veleitati de scriitor. In fine, conteaza mai putin, e alegerea ei. M-a chemat direct, fara tot ritualul ala in care mergi la bar sau la batait in mijlocul tuturor decibelilor din lume, dupa care, chior de beat, incerci sa fi zmeu cu ea, dar nu reusesti sa desfaci un siret. Avea un stil care m-a cucerit din prima. Dezinvolt. Relaxat. Natural. Si avea un mod aproape trist de a fuma tigara, goala, picior peste picior, in bucatarie. Cu privirea absenta. Ca unele femei pe care le vezi in masina pe langa care treci. Daca stiti despre ce vorbesc. Nu stiu sincer cand m-am indragostit de ea. Dar daca trecea o saptamana fara sa o vad, nu aveam stare. Simteam ca starea de gratie in care ne purtam conversatiile inca nu fusese contaminata de familiaritatea care s-a instalat intre noi. Acasa incercam sa ma port ca de obicei. Adica anost. Fara chef. Ca un prieten de prea multa vreme. Iubit nu mai eram de mult si stiam amandoi asta. Eram doar baiatul care impartea cheltuielile si sarcinile domestice cu pustoaica aia care ma cucerise acum 3 ani, baiatul ala care trebuia sa vina la eventurile unde eram invitati la pachet, ca un cuplu ce eram, baiatul ala care nu avea nicio asteptare de la nimic. Acum 3 ani… cand am vazut-o prima oara in sala de curs, avea toata nesiguranta si toata increderea din lume. Pe scena, la fel. Acum?... Acum nu mai era pustoaica aia mai mica decat mine cu 10 ani, devenise o fata prea tanara, cu 10 ani mai mica decat mine! Nici macar sa o insel nu aveam chef. Pana am dat de ea. Si atunci, totul s-a schimbat. Cred ca si acasa eram cateodata mai vioi doar ca sa nu par lipsit de chef pentru ca am o amanta. Sau ce dracului aveam. Casatorit nu eram, iar amantele cred ca sunt apanajul alora care au o droaie de copii, o sotie care merge la salon si la cafea cu prietene, iar ei au o afacere de succes. Eu nu aveam niciuna din toate astea. Aveam doar o noua cunostinta, care aducea speranta in griul in care ma scufundasem. Aveam o tipa care readusese ideea de a face dragoste in viata mea. Pentru mine, cel putin. Stiu ca ea plangea cateodata. Nu stiu de ce si nu am intrebat-o. O aveam pe ea si nu voiam sa schimb nimic. Stiam ca mai mult de atat nu aveam sa primesc. Acasa devenisem, cea mai mare parte a timpului, un fel de robot. Un manechin. Imi faceam partea complet dezinteresat si cat mai nerabdator sa o vad iar pe ea. Sa scap de rutina tampita care ma strivea. De ceva timp, gasisem un mod interesant sa o vad. Cautam pe net camera de inchiriat cu ora, prin oras. Asa, o puteam avea de 2, 3 ori pe saptamana. Dar era mai rau decat imi imaginam. Cu cat o aveam mai mult, cu atat o doream mai mult. Ce sens mai avea sa ma intorc ’acasa’ dupa ce eram 3 ore cu ea? Dupa ce ai o experienta senzoriala pe care nu o poti descrie, sa te intorci la banalitatile ucigatoare? La dus gunoiul si la spalat vasele? La platit chiria si la discutii despre cate o intamplare care te intereseaza mai putin decat voma pe care o lasi cadou pe trotuar cand pleci la 3 din bar? De ce continuam? Nu stiu. Sincer. Nu m-am ferit niciodata de scenele domestice. De lacrimi inutile. Nu imi plac. Nu ma intetreseaza. Sunt genul care se incaiera cu tine, dupa care beau ceva cu tine. Nu fug de confruntari. Si atunci? De ce continuam dezastrul asta in care eram? Cand ma domina senzatia ca traiesc intr-o continua alunecare rapida pe gheata si tot ce fac este sa incerc sa imi mentin echilibrul. Toate lucrurile care ma formeaza se afla sub gheata. Eu trec rapid peste ele, fara sa mai am timp de ele, de mine. Cateodata le vad in fuga si imi aduc aminte de mine, cel de alta data. Intalnirile noastre erau rareori in aceeasi locatie. Era ceva ireal. Mereu, alta casa, alta senzatie, unde te astepta aceeasi femeie, cu aceleasi saruturi si acelasi geamat lung si descendent cand reuseam sa ii aduc orgasmul. Chei diferite, indicatii despre etaj si numarul apartamentului, cum se deschide usa, unde gasim lenjerie, cautarea nerabdatoare a adresei, privirile curioase ale celor care locuiau pe scara, salutul nerabdator catre cei care se opreau si ma urmareau cum dispar in aprtamentul 2 sau 45 sau 18 sau 7B. La etaj sau la demisol inalt sau cu intrarea prin spate sau la etajul 7. Un preludiu al acelor 3 ore de timp furat din viata reala. 3 ore de interludiu. De timp real. Mort, pentru restul cotidianului. De cele mai multe ori, eu ajungeam primul. Ma faceam comod si o asteptam pe un fotoliu, fumand nervos. Aparea mereu detasata, ca si cand venea la o intalnie de 1 minut. O dezbracam incet si ii ofeream ceva de baut… Long drive, watch the sky with me…. Raspundea foarte degajata la telefon, in timp ce ii sarutam spatele… we’re sitting dead calm as the sun goes down… Imi plimbam nasul pe linia sutienului in timp ce vorbea la telefon, fara inflexiuni ... dead calm, watch the sky with me, sweet things, we’re ment to be… Ii scoteam pantofii in timp ce fuma uitandu-se pe geam...Dead calm, watch the sky with me…. Cateodata ma simteam aproape tolerat. Nu stiu daca era important pentru ea daca eram eu sau altul…. It’s as wide as the eyes can see… Dar pentru mine era. Eu nu iroseam timpul ala cu ea. Ma imbatam de parfumul ei. Trageam in piept cat sa il retin in mine, cat mai mult dupa ce ne desparteam. Fara sarut, fara sentiment. Fara sa se uite inapoi catre mine, care stateam ca statuia in drum, 5 minute, uitandu-ma in directia in care plecase. Simtindu-i mirosul pe mine. Rememorand. Da, cred ca ma indragostisem de ea. Sau poate eram doar melancolic in stilul care ma caracterizeaza. Mereu mi-am cautat placerea in vechituri pe care nu le vrea nimeni, in poze de cand eram mic. De aia nu pot sa scap de melancolie. E parte din mine. Mereu. E parte din lucrurile care ma inconjoara si la care apelez cum apar primele picaturi de ploaie sau primele pale de vant inghetat. Cu femeile… cu femeile e la fel. Cu fiecare femeie pe care vreau sa o scot din viata mea simt o pierdere iremediabila. Dureroasa. De parca nu eu as provoca-o… Si totusi, fac asta periodic. Fara sentimente. Fara remuscari. Pentru ca sunt eu. Pentru ca sunt un zeu. Zeul celor care nu ajung nimic. Zeul celor care nu depasesc nivelul de speranta. Zeul celor care se pierd si pe care nu ii tine minte nimeni, niciodata. Ieri mi-am baut mintile in timp ce David Bowie imi canta. Saptamana trecuta, Morrison. Cobain. Stanley. Weiland. Cei care au avut norocul sa plece la timp. Barbatii trebuie sa moara repede. Devreme. E destinul lor. Iar al femeilor, sa le duca amintirea mai departe. Eu stau si beau si observ praful de pe masa. Ochelarii de soare zac pe o factura neplatita. O musca e moarta pe pervaz. O zgarietura oblica pe perete. Nimicuri. Nu exist. Nu am nimic care sa ramana dupa mine. Nu exist. Ma sufoc. Una din intalnirile noastre a fost in blocul ala inalt din centru. De langa fantana. Ultima intalnire. 2 Eram impreuna de nici 2 ani. 1 an si ceva. Imi scapa exact daca acel ‘si ceva’ insemna 3 luni sau 5 ani, dar efectiv nu conta. Ma simteam la fel de captiva si fara pic de orizont. Ii stiam glumele si toanele, stiam cand termina si in ce pozitie poate, ii stiam tiradele dupa prea mult vin. Stiam cum masina si concursurile puteau sa ma stearga din memoria lui. Stiam cum se plange ca nu reuseste sa scrie cartea la care viseaza. La inceput, mi-a placut pasiunea lui. Ulterior, a ajuns sa ma deranjeze. Ma simteam ca un obiect de mobilier, alaturi de el. Imi aminteste de momentul ala cand am vazut o cusca, in mijlocul unui parc. Inauntru erau 3 pauni. Maiestuosi si decenti, aparati de oamenii care stateau si urlau la pauni in speranta ca iti vor etala culorile alea minunate. Ce e cu oamenii? De ce vrem sa fim in apropierea gratiei? Oare nu realizam atunci ca suntem niste rame? M-am simtit in cusca gresita, cu maimutele, in timp ce paunii ne ignorau. M-am lipit cu fata de plasa de protectie si i-am intrebat incet: ‘’aveti nevoie de o conversatie elevata, domnule?’’ ‘’Aveti ceva sa imi spuneti, domnule?’’ Dar paunii nu mi-au raspuns. Paunii au numarat inca o maimuta care ii agreseaza si si-au vazut de ce fac ei. Alaturi de el, eram in cusca aia nenorocita a convenientelor si a actiunilor inutile pe care le face orice cuplu. Presupun ca asa trebuie sa fie. Ca sa pot pastra o relatie mai mult decat ultima culoare data parului, trebuie sa fie asa. Si, in momentul cand am zis ‘trebuie’, scanteia aia initial s-a dus dracului. Trebuie sa intretinem relatii cu prietenii lui si prietenii mei. Sa ii vad parintii si sa imi vada parintii. Sa facem curat si cumparaturi impreuna. Sa construim un castel de frunze din toate principiile noastre… In perioada Victoriana, sub tot romantismul ala rigid, sub interioarele opulente, incarcate de misticism, superstitie si opium, nu aveau hartie igienica… Comisia de reglementare a filmelor americane, din perioada interbelica, permitea imagini din toaleta numai daca era total exclus vasul de toaleta. Comisia de reglementare a continutului benzilor desenate americane recomanda ferm – pana prin ‘60 – ca pe coperta sa nu apara trimiteri la sange, moarte, droguri. O realitate cosmetizata. Un cuplu fericit, fara certuri, plictis, indolenta, toaleta, hartie igienica sau visuri. Si uite asa formezi cheia marilor defulari ulterioare: frustrarea. De aia, americanii nu au simtul proportiilor. Imaginile astea idealizate nu sunt reale. Noi nu suntem asa. Noi suntem plini de imprefectiuni menite sa sublinieze stralucirea, acolo unde apare. La altii. Nu am fost niciodata genul de tipa care o arde cu multi deodata. Cand simt ca nu mai pot respira in voie, aleg sa fug, decat sa complic existenta cu inca o viitoare relatie esuata, alaturi de cea pe care o ingrop, deja. Nu are nicio legatura cu moralitatea, decenta sau loialitatea fata de actualul cu care impart patul si dezamagirile cotidiene. Pur si simplu mi-e mai comod. Mult mai comod. Iar eu tind sa fiu o persoana destul de simpla. Daca mi-e sete, beau, daca imi placi, ai o sansa fara sa te pun sa dansezi ca un dezarticulat, doar ca sa imi captezi atentia, daca ma plictisesc, zbori. De ce eram inca un cuplu, nu stiu, dar zborul ala despre care va ziceam era deja mai mult decat necesar. Prin toamna m-am intors din Grecia, fusesem 3 saptamani la o prietena din liceu. Cred ca la singura prietena din liceu. Se mutase intr-unul din oraselele alea ale lor care constituie majoritatea localitatilor din tara zeilor prafuiti si cu apucaturi de telenovele. Aia cica sunt fermieri, dar traiesc ca oamenii. Avand in cap cum arata fermierii la noi, m-am dus acolo destul de retinuta, la nivel de asteptari. Dar oraselul era frumos, ei, relaxati si civilizati, turistii, putini, marea, bucuroasa. 3 saptamani doar eu, soare, Martini si persoane pe care le percepeam printr-un filtru, ca pe niste figuranti. Amica mea si-a dat seama destul de repede ca ea era doar un pretext ca sa scap de Bucuresti si mi-a dat tot spatiul din lume. Am apreciat asta. Fusesem prietene acum vreo 4 ani, deja afinitatile se cam estompasera si, in mod cert, daca mai era ceva chimie intre noi doua, nu ne ajungea pe 3 saptamani. Mi-am inchis telefonul cum am aterizat. I-am trimis un sms ieftin, ceva de genul ‘’am ajuns, all good’’, l-am inchis si l-am lasat in fundul rucsacului. Nici macar incarcator nu imi luasem cu mine. M-am gandit ca 3 saptamani fara el, 3 saptamani fara mine, vor fi ideale ca sa stim daca vor urma si altele, impreuna, cand ma intorc. A venit sa ma ia de la aeroport. Nu stiu daca am fost neaparat placut surprinsa, sigur am fost surprinsa, habar nu aveam cum stia de mine. Mi-a spus ca vorbise cu prietena mea pe facebook, sunase la aeroport ca sa afle orarul curselor, vorbise cu maica-mea cat timp fusesem plecata, udase planta (una aveam, o tineam in baie), facuse ceva cumparaturi, ala de la 5 iar isi lovise masina, la job please inca un IT-ist si erau cam in pom cu toate, se deschisese un Mega si la noi pe strada. Am aflat toate astea si inca nu iesisem de la aeroport, cu masina. Mi-a venit sa urlu si sa ma urc inapoi, in primul avion, doar ca sa scap. ‘Nu cred ca merge treaba asta.’ ‘Da, stiu, de fapt, stai, tu zici de faza cu jobul sau cu Mega?’ ‘Cu noi’ ‘Care cu noi?’ ‘Hai, ma… stii ce spun. Nu mai merge intre noi. Nu mai suntem deloc pe aceeasi lungime’ ‘Ce-ai ma? Te-a vrajit vreun grec?’ ‘Nu m-a vrajit nimeni. Simt asta de ceva timp. De dinainte sa plec’ ‘Stiam ca ai plecat sictirita’ ‘Nu am plecat sictirita, pur si simplu incercam…’ ‘Hai frate… nu pleci sictirita, dar iti inchizi telefonul imediat cum ajungi, nu aud nimic de la tine aproape o luna, nu vorbesti nici macar cu ma-ta, pe mine ma iei de cum aterizezi…’ ‘Bai, intelege ca nu am nimic cu tine…’ ‘A, e ok, e ceva cu mine, atunci’ ‘Esti tampit?’ ‘De ce, ma? Pentru ca inca tin la tine?’ ‘Bai fratele meu… batem campii acum. Hai sa ajungem acasa si sa o luam incet’ ‘Ce sa mai luam, ma? Te vad ca ti s-a luat de mine. Nu stiu de ce, sa mor eu. Nu ma fut cu alta, nu sunt pe scandal, nu stiu… Habar nu am ce vrei.’ Nici eu. Cand am ajuns acasa, m-am bagat intr-o baie fierbinte. Am stat in ea cat sa ma dizolv. Simteam ca pot sa raman acolo si toate dezamagirile din viata mea sa ramana de partea cealalta a unei usi inchise, iar eu ramaneam in starea aia fierbinte si ideala, intr-o camera pe care comisia de reglementare a filmelor americane o vede fara toaleta. Nu imi pot imagina ca voi iesi de aici ca sa vorbim. Ce sa vorbim? Cateodata simti ca ai spus tot ce aveai de spus si chiar nu iti mai ramane decat sa te uiti gol in lampa cu 3 becuri. Lancezesc in cada aia fierbinte de ceva timp. Ma uit asa intens la peretele din fata incat parca s-a apropiat de fata mea. Are o crapatura lunga si serpuita, de sus pana jos. Undeva, de-a lungul ei, o gaura mica si dreptunghiulara. Ma uit la adancitura aia aproape simetrica si totusi departe de a fi perfecta. Ii vad toate adanciturile. Toate, din viata mea, sunt in gaura aia. Toate, acolo, nume si trasaturi, zambete si priviri ingandurate, banuieli, sperante, dezamagire. Sunt amalgamate ca intr-o lucrare a lui Marcel Iancu, frumoase si deformate, cu trasaturile mixate si amestecate intre ele. Barbatii buni trebuie sa moara repede. Devreme. E destinul lor. Iar al femeilor, sa le duca amintirea mai departe. Iau gelul de dus si il arunc in crapatura aia nenorocita, dar toate sunt acolo mai departe si ma privesc fara sa sa clipeasca. Imi pun halatul si ies, cu parul strans in prosop. In casa e liniste. Linistea aia primordiala, de care am facut tot posibilul sa fugim, iar acum o cautam peste tot, prin subterfugii chimice, turistice sau virtuale. Usa dulapului e deschisa. Din hol ii lipsesc toate cele 3 incaltari. Undeva se aude o alarma, stins. O familie rade prin geamul deschis. Imi aprind o tigara si plang linistita, fara sa-mi tradez tristetea. Ma plimb printre blocurile mici, ascunse intre copaci. Frunze cazute si soare muribund. Se aud zgomote de farfurii. Miroase a mancare. O tipa iese la alergat. Are castile in urechi si se simte protejata de privirile care ii urmaresc costumul strans pe corp. Mi-e foame. Am cateodata starea aia primordiala, as putea sa ii spun. De inceput de timp. De inceputul timpurilor. De la miros la lumina, lumina aia oarba, fara sunet, aia in care soarele isi face loc printre copacii primitivi, iar tu te simti fara nimic de ajutor, fara nimic de facut, desi nimic nu a fost inca facut. Nimic nu a fost creat inca. Incerc si acum sa intru in starea aia. Sa redevin animal fara bariere. Sa intru in pacla. Strangi ochii cat poti de tare si incerci sa scoti in fata toate sentimentele alea care stii ca nu iti fac bine, dar care te tin vie. Cand stii ca faci rau altora pe jumatate din cat iti faci tie. O data ce pleci pe drumul asta, e greu sa te intorci. Nu e ca o slujba, unde poti sa te prefaci pana spre 17, deasupra biroului cu schite si calcule pentru cladiri in care traiesc oameni pe care nu ii vei cunoaste niciodata, dupa care sa te duci undeva si sa iti bei mintile. Nu beau des. Dar cand o fac, nu tin minte jumatate din ceea ce fac. Nu ca ar conta. Tot ce fac atunci e sincer. De moment. Niciodata, pentru a fi rememorate ulterior. Amintirile implica o relatie. Iar relatia, sinceritate. Iar sinceritatea trebuie sa fie in primul rand fata de tine. De mine. Civilizatia este cel mai important lucru pe care il avem. Civlizatia este mult mai importanta decat noi. Ea ramane. Linii corect trasate trec testul timpului. Inspiratia divina este dincolo de capriciile momentului. Sa crezi ca tu, ca om, ai creat civilizatia, este aroganta suprema. Un sac de materie degradabila, supus viciilor si semicomei noapte de noapte nu poate concepe art deco, de exemplu. Omul e doar unealta cu care civilizatia a fost pusa in miscare, e dalta de 2 lei care a facut ceva ce va dainui. Singurul dar al omului este ca el poate pune punct civilizatiei. Pe cladirea scolii franceze scrie ''Liberté, égalité, fraternité''. Taxa anuala pentru clasele primare este 5000 E. Ca sa fie clara treaba cu égalité & fraternité. Dar macar ai Liberté sa mergi in alta parte. De ce stiu toate astea? De ce nu reusesc sa ma mint singura? Am periodic problema asta. Iar asta inseamna ca am constant o problema, care periodic iese la iveala. Cineva mi-a spus odata ca sunt o corcitura interesanta de personalitati. Dupa care m-a intrebat daca ii dau o palma. ‘Daca-ti dau tie o palma, mie ce-mi ramane?’ Merg mai departe fara tinta. Ies deseori noaptea. Chiar si cand zac ca o pisica facuta pachet in fotoliul albastru de la geam. Cand e luna plina, imi las sufletul in aburii alcoolului, il iau pe Chopin in gand si ratacesc ca mainile lui peste claviatura. Linia de pian vine in spirala, peste mine, ma sufoca, ma ia cu ea, imi estompeaza realitatea, pana nu mai exist, pana devine una cu mine. Atunci imi ispasesc pacatele. Ideea de ‘walking a mile’, cum ii spun americanii, imi vine in minte. As merge fara sa ma mai opresc. Fara tinta. Fara relatii, sinceritate si civilizatie. Doar eu. Diseara am chef sa ies. E o petrecere la firma, undeva prin nord, la o locatie din alea unde nu as merge in mod normal. Asa, pot sa sper ca dau doar de arogantii de la job, nu si aia rezidenti ai clubului. Am ajuns acasa destul de amortita. Am facut un dus lung. Mi-am cautat rochia aia neagra, dreapta, 60s. Am ales un parfum usor, mai potrivit unei dimineti de mai in Herastrau. Cred ca am ajuns undeva spre 11. Era multa lume. Ai mei stateau destul de grupati in doua separeuri. Mi-am dat seama imediat ca nu vreau sa ma justific de ce am ajuns singura. Sa le vad iar privirile complice si schimbul de ironii mut, pe deasupra paiului din pahar. La bar era full, dar mi s-a deschis calea ca intr-un musical din anii 50. Barmanul ma intreaba ce vreau. ‘Buna, da-mi un Green apple, te rog’ ‘Sigur, imediat’ Tipul de langa mine se intoarce surprins. Probabil ca asteapta de ieri sa comande ceva. Se apleaca spre mine si imi spune cu o voce usor ragusita: ‘Daca il faci pe craiasa zapezii asta sa imi scape si mie un scotch, dau eu maru’ verde.’ ‘Nu poti sa ii ceri tu?’ ‘Sec, te rog’ Wow. Un cuceritor. Super. ‘Adica fara gheata. Nici macar una. Chiar deloc. Sec.’ ‘Auzi… mai da-mi si un scotch, te rog…sec’ ii cer barmanului. Nu stiu de ce. Ma uit la el fara menajament in timp ce poarta o discutie inutila cu barmanul despre whiskey. Nu arata prea rau. Peste 30... Mult peste 30. Tatuaje. Camasa neagra e deschisa vreo 2 nasturi. Parfum care apasa usor aerul. Care ramane in par. Pe care il simti pe perna a doua zi. ‘Multumesc, raman dator, m-ai salvat’ ‘Ramai, pentru ca bautura e gratis aici’. Restul e cale deja batuta. Fac pasii astia deja mecanic. I-am spus ca nu sunt singura. Nu voiam sa ma leg cu el la cap. I-am spus ca prietenul meu e plecat pentru o saptamana. O perioada ne-am vazut la mine. Dupa aia, a inceput sa ma cheme prin diverse locatii. Inchiriate. Stiam ca nu e singur. Nu ma interesa. Nu ma intreba nimic din ce simtea ca nu vreau sa ii raspund. Ma rabda chiar si cand plangeam. Nu stiu de ce plang. O fac cateodata. De la o vreme, mi-am dat seama ca s-a schimbat. Era mai atasat. Mai dependent. Mai nerabdator. Mai doritor. In seara aia, ma chemase la blocul ala inalt, din centru. Ala de langa fantana. M-am imbracat fara graba. Fara sa compun textul de despartire. 3 An tan te. Dize mane pe Dize mane compane An tan te Stau pe malul lacului de vreo 15 minute si arunc cu pietre in apa. Imi imaginez ca pestii fug disperati in toate partile si se gandesc daca au venit rusii peste ei si le arunca bombe in cap. Da-i dracului de pesti. Sa fuga spre mijlocul lacului. Macar ei au unde sa fuga. Port aceleasi haine de vreo 3 zile si banuiesc ca put a homeless, deja. Am niste toale luate cu mine, o pereche de ghete si doua de bascheti, un Uricaru, un Fowles, toate alandala in ghiozdan si peste tot, prin portbagaj. De 3 zile traiesc in masina, prin benzinarii si prin barurile unde opresc noaptea. Am plecat din Bucuresti imediat ce s-a bagat in cada. Imi venea sa ii crap capul, daca mai stateam. Starea aia de tensiune, privirea in gol, senzatia ca efectiv nu ma vede. Macar daca mi-ar reprosa ceva. Sa stiu de ce ‘’nu mai merge intre noi’. Nu mai merge pentru ca esti o tampita. Du-te dracului. Cred ca piatra pe care am aruncat-o in timp ce gandeam asta s-a infipt in malul din fundul lacului, asa tare am aruncat-o. Cum ar fi sa se sictireasca deodata toti pestii si sa ma trezesc cu o ploaie de pietre iesind din apa? Ia-ti dracului problemele si da-i drumul de aici. Da’ chiar, daca pestii ar avea maini, ar sta plictisiti si ar arunca pietre pe tarm? Femeile nu inteleg niciodata cu adevarat barbatii. Cele mai sincere momente ale noastre nu fac decat sa dezamageasca, sa nasca resentimentele lor. Am stat ceva cu ea. As mai fi stat. As mai fi stat? M-am oprit la prima benzinarie, am facut plinul, mi-am luat doua pachete de tigari, o cafea, niste biscuiti cu cioco si m-am tirat. Am condus ca un cal, automat, fara sa am o destinatie. M-am oprit abia dupa Brasov, sa imi dau cu niste apa rece pe fata si sa fumez o tigara. Daca m-am trezit aici, o sa ii dau mai departe spre Sighisoara. Aveam un chef nebun sa ma opresc intr-un satuc din ala uitat de toti, care nu e pe vreun DN batut de toti, sa stau acolo la vreo tanti in gazda, sa urc dealurile alea verzi si unduite ca un cur misto. Sa vad biserica fortificata si inutila, azi, ca si ieri. Parasita. Ca mine. Partea interesanta este ca nu ma simt trist. Mai curand ma simt invaluit de furie. Nu conteaza ca eu am plecat de acasa. Oricum eram deja singur. Nu stiu de ce s-a mai intors. De 3 zile conduc, ma opresc pe la benzinarii, ma culc in masina. As putea sa trag la moteluri pe drum, dar efectiv nu am stare. As putea chiar sa trag la vreun motel din ala de tiristi, cu sali slab luminate, unde poti sa iei o curva la pret de saorma. Dar si ea, ca saorma, e ‘cu de toate’. Nu am stare. Am, in schimb, o sete dementa. Azi noapte, m-am oprit intr-un sat din ala insirat pe sosea si am vanat un non stop. Avea un singur neon care lumina mai bine stins si o droaie de pungi cu cipsuri si alte tampenii. Plus bauturi din alea pe care nu le vezi nicaieri, in afara de magazinele mici de la tara. Vanzatoarea era o pustoica bruneta. Dragutica. Dragutica si mai ales cam incurcata. Nesigura. Ca o prada. Inauntru mirosea vag a transpiratie curata. Oarecum dulce. Stiu cum suna, dar era genul ala de miros. Iar lumina bazaia. Era o scena tampita. M-am uitat in jur ca intr-un showroom si am iesit fara sa spun nimic. Exact cand ieseam, m-am lovit de unul care intra. Unul din ala simplu si facut fara subtilitati. Unul care nu pierde timpul si nu se incurca in aparente. Lumina bazaia si inauntru mirosea a dominare. Fata statea dupa tejgheaua mica. Nu mai eram in magazinul ala pierdut pe un drum. Eram intr-o scena primordiala si organica. Sincera. Nici nu stiu cine a dat primul. Nu simti durerea. Doar dai si incerci sa il surprinzi pe celalalt. Simti impactul. Simti furie. Simti cum se lasa o perdea rosie si nu mai gandesti. Vrei doar sa il rupi in bucati. Vrei doar sa ii distrugi tot ce il defineste. Il vrei doar pentru tine. Vrei sa musti din el si nu simti cum iti curge sangele pe fata. Sa simti cum cedeaza. Sa ii simti frica. Dupa Sighisoara, am iesit de pe DN si am mers aiurea pe drumuri secundare. 2 zile intregi. Prin tinutul care nu exista in prezent. Care e tesut in trecut. Am ajuns in catunul asta care parca e rupt din imaginatia mea. E ireal. Oriunde ma uit, stiu ca am mai vazut cadrul respectiv. Stiu ca nu am mai fost aici niciodata. Atunci? Poate am murit pe drum si acum traiesc intr-un fel de limbo dement, in care voi exista doar in visele si imaginatia mea. Zidul vechi al bisericii se vede peste dealul care iti permite sa urci. In spatele lui, lacul linistit. Un palc de mesteceni pe malul opus. Casele au acoperisuri la fel, ulitele sunt aproape mereu goale. De cand am ajuns aici, e senin. Zilnic. E frig, dar cerul are culoarea aia a ochilor in prima dimineata a unei relatii sincere. Imi placea la nebunie cum arata dimineata, cand dormea cu un picior peste patura. Cu parul ciufulit peste ochi. Cum bea cafeaua in camasa mea. Cum imi miroseau camasile pe care le purta ea. Ce clisee. Viata mea e un cliseu. Si simt ca s-a dus dracului ca pietrele astea pe care le arunc. Nu imi amintesc sa mai fi fost parasit pana acum. Mereu m-am gandit ca se va intampla la un moment dat. Ei, si? O sa ma dreg cu niste saptamani de dezmat si o sa resimt iar libertatea. De ce ma simt ca un cur, acum? Sentimentul ca totul e inutil imi umple orizontul. Cred ca diseara ar trebui sa fac rost de o cazare, undeva. Sa fac o baie fierbinte si sa beau ceva. Maine, sa umblu aiurea pe dealuri. Sa zac langa lac. Sa beau. Si tot asa. Si la un moment dat, stiu ca voi iesi la mal. Ca pestii astia, daca mai arunc mult cu pietre in ei. Unde dracului sa fac baie fierbinte aici? Astia traiesc in evul mediu, in satul asta, cu tot peisajul lor idilic, cu tot. Imi aprind o tigara si ma ridic in picioare. Ma fut in ea de melancolie. O sa vina, o sa treaca. O sa o beau. In dusmanie. Ca un miner care da ritmic si cu sete cu ciocanul ala al lui. O sa mai arunc pahare ici si colo. O sa ma mai incaier. O sa mai fiu dat afara din cate un bar. O sa mai adorm covrig undeva, eu si neconcordantele mele. Arunc tigara in lac – nah, ma, fumati ceva, sa va linistiti dupa bombardament – si ma intorc la masina. Daca dau tare in ea, intr-o ora sunt in Sibiu, stiu un hotel dragut acolo. Imi bag picioarele in satul asta. In fantezia pe care am gasit-o. In tine, cu toanele tale. O cada fierbinte si o sticla de vin ma vor pune pe picioare mai bine ca orice paradis idilic. De 3 ani ma cac pe mine sa scriu ceva. Ma trotilez, seara, stau in fata laptopului deschis si visez moduri in care as putea sa ajung acolo unde vreau. Bea, scrie, save, viseaza, bea scrie, save, viseaza. A doua zi ma uit peste ce am scris. Scrie despre regatul nebuniei. Scrie despre drumul facut prin incertitudinea sinuoasa. Scrie despre tunelul ala ireal de iarba si copaci si fum. Scrie despre starea de surescitare si incertitudine. Parca ma nasteam. A doua zi citesc toate prostiile astea. Le citesc, le sterg si ma scufund in anonimat mai departe. Poate ca aveam nevoie de asta. Poate ca asta este cartea pe care o cautam. Viata mea, o carte? Proasta, poate. Dar mai buna fara tine. Un an juma’ am stat cu fraiera asta. Un an juma’? Mai mult? Pus pe hold pentru ea. Scuip pe o frunza moarta si impietrita in ultimul ei efort. Imi simt mirosul si hainele. O iau energic spre masina. Intr-o ora sunt la Sibiu. Intr-o ora ma pun pe picioare. Proasta dracului. 4 E o pauza atemporala de tigara. Din aia dupa care te intorci schimbata. Doar lumea ramane stramba ca un tablou care nu sta drept si pe care incerc, constant, sa il indrept, fara rezultat. Incerc sa nimeresc cu pachetul gol de tigari sticla aia goala din colt. Am daramat vaza pe care o am de la maica-mea. Ma fut in ea de vaza. Ce rost mai are sa ma ridic acum si sa adun cioburile? For a chance at immortality there's no sacrifice too great. Asa sa fie oare? Daca deja iti pui intrebatea asta, ti-ai cam ratat sansa, prietene. Ca aruncarea mea. Dar macar stiu ca la sport am fost mereu varza. Sticla aia imi ranjeste arogant mai departe. Macar unu din noi e in picioare in camera asta. In seara asta. Doar ca eu mai am un as la indemana. Telefonul asta supradimensionat si inutil, care zboara perfect spre sticla aia nenorocita. Maine o sa fim amandoua la pamant. Iar. O sa vezi tu. Iti promit. Ma uit la plantele de la geam si imi amintesc ce mici erau acum 2 ani. Imi dau seama ca nu au crescut deodata. Ele cresc incontinuu, chiar si acum, in timp ce ma uit la ele, insesizabil, in aceeasi masura in care eu mor incontinuu, fara cale de intoarcere. Cam ca relatia noastra. Ca succesul fulminant de care nu ma bucur la teatru. Cateodata am impresia ca totul se ingusteaza. Cand ne-am cunoscut, totul era fantastic. Am prins jobul la teatru in aceeasi saptamana in care m-a invitat in oras. Eram in ultimul an, ma gandeam ca slujba, licenta si tipul asta cu 10 ani mai mare nu vor merge bine impreuna. Dar au mers. Cu stilul lui de a le lua pe toate pe rand. Cu zambetul ala care ma facea sa trec peste toate temereile mele. Cu tatuajele lui care o exasperau pe maica-mea. ‘Mama, oamenii cu tatuaje prezinta serioase tulburari psihice. Nu e normal sa te automutilezi.’ La 2 saptamani dupa ce ma mutasem la el, m-am dus si m-am tatuat. Pe mana dreapta, in interiorul antebratului. Am crezut ca ai mei fac apoplexie, cand ne-am vazut la prima masa in familie. Imaginea aia ideala pe care au avut-o mereu despre mine s-a dus dracului, imi dau seama. Probabil ca abia atunci si-au dat seama ca nu mai sunt fetita aia inocenta pe care o stergeau de muci si o duceau in vacante cu ei. Nu mai eram de mult timp, deja… Inca din liceu dezvoltasem o pasiune morbida sa am conturi false de facebook, unde sa adun cat mai multi prieteni din cu totul alte sfere decat cea in care crescusem. Acceptam cererile de la toti tampitii, toti agramatii; cate tampenii imi spuneau! Raspundeam la toate, ma fascina sa vorbesc cu ei, sa vad cat de limitati sunt, cat de prosti, cat de straini mie. Ma simteam ca un intrus in lumea lor mica si plina de mocirla. Si imi placea sa ma manjeasca si pe mine. Lumea fanteziei, paralela. Si totusi, reala. Din lumea conturilor false, am ajuns in lumea swingerilor. Conturi de cupluri, intalniri clandestine, bisexuale, fantezii bdsm. M-au prins. Si mi-am dat seama ca pot sa castig de pe urma cursurilor de actorie pe care taica-miu mi le platea ca sa pot sa intru la UNATC. Mi-am dat seama ca pot sa fac bani cu asta. Big time. Deja intr-a 11 a aveam conturi pe mai toate site-urile de escorte, care contau. Faceam peste 2000 de euro pe luna ca sa ma vad cu diversi care se tavaleau pe jos in fata mea, imi sugeau degetele de la picioare si pe care ii bateam la cur. Majoritatea erau peste 40 de ani, burtosi, cu familie si slujba decenta. Cu zgarda in fata mea. Scriam cu ruj pe ei tarfa si ii futeam in cur cu straponul. Eu aveam 17 ani si tot sictirul din lume, iar asta ma facea irezistibila pentru ei. Pentru mine. Imi placea sentimental pe care il aveam. De libertate totala. Pendulam intre ceva ore, la scoala, cand ajungeam, sesiuni si meditatii pentru BAC. Cu absentele rezolvasem repejor. Inca din prima luna cand ma apucasem de asta, unul dintre clientii care mi-au venit era un durduliu la 56 de ani, cu chelie si barba mica. Directorul de la liceu. Ne-am inteles repede sa ne ajutam reciproc. Absentele mele dispareau constant, iar el isi pastra slujba meritorie, sotia plictisitoare si imaginea de om decent, pe care societatea poate conta. Cateodata il punam sa poarte chiloti de dama sau ii legam scula si il trimiteam asa la scoala. Mi-l imaginam cum arata cu astea, sub costumul ala bej, in timp ce isi tine ora de logica sau sedintele din cancelarie. Ma pisam pe mine de ras cand treceam pe langa el pe culoare si il salutam, respectuoasa, stiind ca peste cateva ore sau zile urma sa il trag de sfarcuri si sa il pleznesc pana plange. Dupa ce am dat BAC-ul, a fost o perioada de acalmie. Mi se luase. Nu mai aveam stare si chef de ei, de tot. Devenise asa de mecanica treaba, incat nu mai gaseam niciun mod ca sa aprind fitilul ala care ma motiva. Ceva bani deoparte pusesem, am virat-o in Europa intr-o vacanta extinsa de vreo 2 saptamani. A fost ceva scandal cu ai mei, dar le-am promis ca BAC-ul si admiterea nu vor fi problematice. Devenisem tare buna la convins oamenii, la ilustrat un viitor in culori pastelate si optimiste. Am luat BAC-ul, am intrat la UNATC. De ai mei scapasem. Acasa eram oricum inerta si gri, iar ei vedeau in asta cumintenie. Eram la locul meu. Nu deranjam. Primii ani de facultate au curs destul de linear. Lasasem deoparte site-urile si intalnirile. Mi-am abandonat clientii ca pe niste caini legati in lant si lasati sa moara. Teatrul ma fascina. Ma acaparase total. Mediu, colegii, scena la care visam. Intr-o joi absolut oarecare, am mers la cursul de improvizatie. Eram vreo 12 in sala, raspanditi. 2 lucrau sub privirile profului. Undeva in dreapta salii, era un tip pe care nu il mai vazusem pana atunci. Avea manecile suflecate, era plin de tatuaje, camasa deschisa destul de mult si un aer mult prea arogant, cum statea nonsalant cu un picior sprijinit de scaunul din fata. Cand am iesit la o tigara, a venit direct la mine si mi-a cerut un foc. I-am evitat privirea aia patrunzatoare, si-a lasat capul usor intr-o parte, urmarindu-mi ochii, a suflat fumul intr-o parte si mi-a spus ‘’hai sa bem ceva; trebuie sa sarbatoresti cumva rolul. Mai ales ca e primul’’. M-am uitat la el surprinsa, da, tocmai obtinusem primul meu rol adevarat, intr-o piesa adevarata, intr-un teatru adevarat, urma sa fiu platita, urma sa imi citesc numele pe afis, puteam sa ma numesc actrita, cu adevarat, ‘’de unde stii tu asta?’’. ‘’Stiu un loc foarte fain la nici 3 minute de aici. Iar afara e demential. Merem acum?’’ Toate simturile adormite de teatru mi s-au trezit instantaneu. Toata foamea aia de pisica salbatica. ‘’Imi iau geanta si vin, ok?’’. ‘’Aici sunt’’. Am mers in liniste pana la o cafenea mica, cu o curte mare, acoperita de verdeata. Soarele batea in curte filtrat de crengile batrane. Cadea pe mese formand paternuri bizare. Erau putini clienti raspanditi prin curtea aia, statici, tacuti. Fara chip si fara greutate in realitate. Ma simteam ca intr-o scena din cartile lui Uricaru. Cumva, stiam ca fiecare din curtea aia venea din acelasi loc cu mine. Un loc de demult. Un loc vechi de veacuri. Fara nume. ‘’Ce vrei sa stii?’’ ‘’Totul.’’ ‘’Totul?... nu te-ncurci. Dar vezi ca te arzi. Totul este asa de mult incat devine inutil. Respingator. Cand ai prea multe e ca si cand nu mai ai nimic. ‘’ ‘’Serios?’’ ‘’Serios.’’ Eram in ultimul an, ma gandeam ca slujba, licenta si tipul asta cu 10 ani mai mare nu vor merge bine impreuna. Dar au mers. Eram cu 10 ani mai mica decat el si, la inceput, mi-a placut treaba asta. Toata diferenta aia de experienta dintre noi ma facea sa ma simt deopotriva nesigura, cat si speciala. Aleasa de tipul asta care vazuse si facuse multe. Care se simtea bine cu mine, care ma legitima in felul asta. Care picta si avea aura aia de artist aflat la granita obscuritatii cu stralucirea recunoasterii. Tin minte cand l-am intrebat daca este si colectionar. ‘Sigur. Grafica, litografie, ceasuri, tabachere, obiecte, vise, amintiri, depresii, nostalgii, cuceriri, orgasme clandestine.’ La pustii de varsta mea imi era imposibil sa ma uit. Ma plictiseau de cand intrau in sfera mea vizuala. Ii igoram mai rau ca pe cainii pe care ii dominam. Si au mers lucrurile intre noi, vreo 3 ani. Sincera sa fiu, nu au mers chiar 3 ani. Dupa vreo 2, privirea aia care ma cucerise cam palise. Conversatia, la fel. Stateam impreuna de vreun an si ceva si faceam toate lucrurile ale ape care le fac cuplurile care strau impreuna. Toate lucrurile alea care omoara ce e cu adevarat important intr-un cuplu. Mi-a spus o data: ‘cand ma apuca, ma apuca; si nu imi trece; si nu ma pot intoarce la cum eram inainte. Ceva dus dracului, dus ramane, intelegi?’. Rolurile mele au urmat, si ele, curba descendenta a relatiei. In timp, m-am surprins redeschizand vechile linkuri. Rand pe rand. Iar prin ele, vechile rani ale cateilor mei obedienti. Treaba asta redevenise o slujba pe care o faceam mecanic. Ajungeam deseori acasa tarziu. Deseori, rupta de oboseala, fara pic de chef de conversatie. Nu mai zic de altceva. Lui ii spuneam ca sunt la repetitii, cand intreba. Si intreba asa de rar… Pe jos, langa piciorul meu gol, vad o tigara. O aprind si inchid ochii lenesa. Fumez obosita. E liniste in casa. De vreo 3 luni, stiu sigur ca are pe cineva. Dispare de acasa 3, 4 ore. Dupa amiaza, noaptea. Vine distant si adoarme langa mine ca si cand nu exist. Oare de ce mai vine? Nu i-am spus nimic. E totusi mai mult de atat. Il simt … il simt pierdut. Fara orizont. Fara vointa. Nu stiu ce e cu el. Stiu ca am incercat o data sa il intreb, in timp ce ii tineam capul in brate si il mangaiam. Una dintre ultimele noastre scene de tandrete. Nu mi-a raspuns. A intrebat absent ‘’cine sunt eu? Zeul celor care nu ajung nimic. Zeul celor care nu depasesc nivelul de speranta. Zeul celor care se pierd si pe care nu ii tine minte nimeni, niciodata’’. M-a surprins sa il aud asa de virulent. Asa de pierdut. 1 Am ajuns mai devreme, ca de obicei. Imi place sa fiu primul undeva, sa arunc o privire, sa imi marchez teritoriu, daca pot sa ii spun asa. Imi arunc pantofii la intamplare si las cafeaua luata la non stopul din colt pe masuta de sticla. Camera e simpla. Pat, fotoliu, masuta, un televizor mic pe perete. Transperante albastre la geam. Baia, cu 2 prosoape impaturite. De 3 zile nu am mai ajuns acasa. Nu am putere. Am inchiriat o garsoniera pe nimic. Arata ca un spatiu de refugiati, dar asa ma simt si eu. Nu inteleg exact ce simt. Sau ce vreau. Cu cat simt mai mult ca m-am indragostit, cu atat, imi e mai dor de ea… De ce aveam. Ma arunc pe pat, pe spate si aprind o tigara. E liniste. Imi aud doar ceasul de mana ticaind. Ma uit la el. Mai am 7 minute. 2 Am gasit greu adresa asta. Nu stiu de ce. Era oarecum in aceeasi zona unde ne tot gaseam. Ca doua suflete care dau tarcoale, dar care mereu gasesc o solutie de compromis. Ma imbracasem cu rochia aia simpla, pe care o purtasem in seara cand ne-am intalnit, la party-ul ala. Cred ca am facut-o intentionat. Poate parea putin melodramatic, dar as vrea sa ma tina minta asa cum m-a descoperit, ca la inceput. Nedezbracata de mister. Jos era un portar bagacios si needucat, ca toti portarii, care s-a uitat lung dupa mine chiar si dupa ce l-am salutat si i-am explicat unde merg. I-am ignorat privirea statica si curioasa, lipicioasa, cat timp am asteptat ca liftul ala antic sa coboare gafaind. Am inchis usa si am apasat butonul etajului cu un sentiment de libertate. As vrea sa nu ajung nicaieri, niciodata. Sa scap de cei de jos, sa nu ajung defel sus. Initial nu am constientizat vibratiile. Am crezut ca sunt ale liftului. Ridic privirea spre tavanul unde lumina palpaie incert. Un zgomot lung si lugubru vine de sus. Lumina se stinge. Cad. Ma agat instinctiv de manerul usii care se deformeaza. Simt apasarea peretilor si praful care invadeaza cutia asta nenorocita care imi va deveni mormant. 1 Imi e greu sa deschid ochii. Ma ustura si simt ca sunt cimentati de praf. Nu imi pot simti corpul si respir cu greutate. E bezna. Nu aud nimic. Ultimul lucru pe care il tin minte este ceasul ala. Ceasul si vibratiile puternice ale blocului vechi. Vreau sa ma misc! vreau sa trag aer in piept! Ma sufoc aici! Nu vreau sa mor. Nu asa. Nu inca! Imi simt lacrimile cum imi inunda ochii. Ma ustura oribil, dar tot nu vad nimic. Imi vine in cap cantecul ala tampit ‘Too much love will kill you’… Daca as putea sa dau timpul inapoi, as fi ramas acasa. As fi incercat sa ii vorbesc. As fi incercat sa fim ca la inceput. Sa nu ajungem doi straini. Sa nu imi caut tandretea in camere nenorocite si straine. Te iubesc. 2 Nu exista locul ideal. Nu despre asta e vorba. O data ce esti impacata cu tine, oriunde devine perfect sa mori. Iar eu nu am ce sa mai ofer lumii asteia. Vreau sa dorm. Vreau sa ma intind sub un mesteacan, sa ii urmaresc jocul frunzelor mici ca niste salbe in lumina soarelui. Sa vad contrastul ala fantastic intre scoarta aia alba si verdele ierbii. Imi simt buzele sarate. E sange. Nu vreau sa mor asa. Nu acum. Nu ma pot misca. Ma gandesc la mama. Ea a scapat ca prin minune la cutremurul din ‘77. O sa mor eu in locul ei. Plang. mama. Ea a scapat ca prin minune la cutremurul din ‘77. O sa mor eu in locul ei. Plang. 4 Am iesit din casa dupa 7, seara. Am luat-o spre centru aiurea, plambandu-ma pe stradutele vechi si complice. Mergeam fara vreo tinta. Strazile erau reci ca buzele mele pe care le muscam periodic, involuntar. Ultimele 3 zile fusesera opace. De el nu mai stiam nimic, acasa nu mai ajunsese. In sfarsit… nu asta vroiam? Nu asta asteptam? Poate ca a ramas, in sfarsit, la ea. Dar oare stiu sigur ca exista o ea? Altadata as fi sunat la politie dupa 24 de ore in care nu as fi stiut nimic de la el. Mai disparea din cand in cand, dar mereu imi dadea cate un sms in care imi spunea ‘sunt viu’. Cred ca am depasit momentul asta. Mai corect, l-am pierdut. Dar oare mai aveam ce sa pierd? De fiecare data cand nu mai avem controlul asupra ceva sau cuiva, tindem sa glorificam starea anterioara. Sa o vedem mult mai bine decat a fost vreodata. Tin minte ca am mancat mango cand eram mica. Mi-a venit sa borasc de la el. Era prea copt, mi s-a sugerat. Nu ma intereseaza asta. Parerile celorlalti, chiar si bazate pe fapte corecte, reale, nu au dreptul sa imi strice amintirile. Nu am constientizat ca e cutremur. Ghivece cu flori si pietre cad pe trotuar. Vad cladirea din fata, din stanga, cum se naruie sub ea, cumva. Ireal. Imposibil. Praful se ridica peste tot ca o ciuperca atomica. Trebuie sa fug in mijlocul strazii! Trebuie sa ma feresc! Trebuie sa scap! 1 liniste 2 liniste 4 Orasul nu a existat, a doua zi. A treia, sunetul ambulantelor, pompierilor, politiei, s-a atenuat. Praful era peste tot. Ruinele, la fel. Cladiri norocoase rasareau dintre gramezile care fusesera, odata, semne ale trufiei arhitectilor. In care fusesera suflete. Amintiri. Sperante. Devenisera statistici. Spre pranz am primit un telefon de la frati-su. Il gasisera. Sub blocul ala inalt, din centru. Ala de langa fantana. Am primit vestea pe care o simteam, deja. Ce sa spun? Ce sa le explic? Ca incet, dar sigur, eu il pierdusem deja cu mult timp inainte? Ne uitam la cate un prost , la cineva care a facut o tampenie. Ii spunem ca e un prost. El se uita la noi fara sa spuna nimic. El stie ca nu e prostie. Nu poate sa ne explice. E ceva ce a trebuit sa faca si care face, poate, sens doar pentru el. Pentru mine. Pentru tine. 3
E o dimineata super linistita in oras. Traficul e moale ca smoala. Pana si o sirena a politiei se aude stingher undeva departe, parca mai lent decat ar trebui, incercand sa nu deranjeze. Trag aer in piept si deschid fereastra. Oraselul asta e dragut, in aerul lui provincial. Dar oare cat persista asta? Mereu mi-am dorit sa fug si sa traiesc in cate un satuc medieval. In cate un orasel unde sunt o umbra pe care nu o stie nimeni. Farmecul locurilor noi si mici m-a fascinat mereu. Cat timp ar dura el? Nu stiu. Dar iata-ma ca imi traiesc visul, in sfarsit. Dupa pauza aia din Sibiu, am luat-o mai departe vagabond. Ce mi-am dorit mereu. Pauza exact unde am chef. Fara sa ma stie nimeni, e ca si cand nu exist. Aici sunt de 2 zile. Azi plec. Unde? Nu stiu. Nu conteaza. Mai am ceva bani. Cat am de benzina, e tot ce imi trebuie. Caut in rucsac un tricou curat. Dau de telefon pe fundul sacului. E fara baterie si nefolosit de cand am plecat. Nu duc dorul nimanui. Nimeni nu imi duce dorul. Las’ ca fac victime pe drum. Dar si ele… greu de crezut ca ma va tine minte cineva. Voi trece prin viata lor linistita ca o efemera ploaie de vara. Imi trebuie o cafea. Dau drumul la tv si ma duc sa ma spal. Breaking news nu mai atrage atentia nimanui. Cel putin nu in Romania, unde televiziunile efectiv rateaza conceptul. Asta sau traim intr-un senzational continuu. Imaginile ma opresc din drum. In Bucuresti a fost cutremur de peste 7 grade. Ma asez pe pat si ma uit de departe la tragedia care ar fi putut sa fie si a mea. Ma uit ca la un film la ceea ce a insemnat ultimele clipe pentru oameni, cladiri, planuri, vise, programari, tradari, promisiuni. Banalitati. Imi aprind o tigara. Pe masa exista cana de aseara, cu ceai negru. Parca beau fiertura de tutun. Beau, scuip, ma stramb si o iau de la capat. In mod paradoxal, nu simt nevoia sa sun dupa nimeni. Ai mei nu mai stau in oras de multi ani. Prietenii? Pe cine sa incep sa sun? Sunt in stare sa incep sa dau piept cu realitatea, cu raspunsurile in ceea ce ii priveste? Ea? In mod absolut oribil, efectiv nu simt niciun interes in ceea ce o priveste. Imaginile arata un peisaj de razboi. Mormane de cladiri. Praf. Fum. Incendii inca neizolate. Spitalele, evident, total depasite. Autoritatile, la fel. Bucurestenii incearca sa se ajute. Ca de fiecare data cand ceva mamut loveste orasul asta blestemat asezat in campia aia nenorocita. Furnici care sapa cum pot printre daramaturi. Ce caut eu aici? Trebuie sa merg acasa. Trebuie sa ajut. 4 Sandalele astea neglijente sau tocurile? Hm. Stiu ca arat bine in ambele. Stiu ca imi va arunca priviri doritoare, orice port. Imi place cum se uita la mine. Imi place sa ii simt dorinta abia stapanita. Ochii imi cad pe rochia rosie. Nu o port azi, maine am nevoie de ea pe scena. Au trecut 8 luni de la cutremurul care a redefinit viata in orasul asta. E ciudat cum durerile se estompeaza si viata, cumva, continua. Bucurestiul e in plina reconstructie. O febra generala se simte. Viata e mai efervescenta ca niciodata. Cei care am scapat, simtim nevoia sa nu pierdem nicio clipa. Am trecut prin diverse etape. Indolenta, remuscari, implicare, detasare. Depinde, desigur, si pe cine ai pierdut. Mi-a fost dor de el de cateva ori. Am plans singura in pat. Nu stiu daca gandindu-ma la el sau la ce am avut. Cat am avut. Dar viata a invins si, incet, incet, m-am lasat prinsa in cotidianul de dupa momentul zero. La 3 luni dupa cutremur, am primit un telefon interesant. Cineva ma vroia pentru un serial de televiziune. Buget, expunere. Tot tacamul. Nu stiu unde m-a vazut. Pe care scena. A teatrului sau a intalnirilor clandestine. Peste doar o saptamana, primeam si o oferta la unul dintre putinele teatre care mai stateau in picioare. Cam in aceeasi perioada, mi-am reluat si joaca. Nu mai insealam pe nimeni. Nu ma mai astepta nimeni acasa, acum. Eram doar eu si job-ul meu. La una din intalniri, mi-a aparut un tip. Foarte altfel ca cei cu care eram obisnuita. Era dezinvolt. Nu prea stia cu ce se mananca treaba asta. Mi-a spus direct ‘te-am vazut pe un site si sincer, m-am gandit ca arati bestial. Vroiam sa te cunosc in realitate’. ‘ ‘Aham’ ‘Si? Ce facem acum? Trebuie sa latru in 4 labe, iar tu imi dai Chappy?’ M-a pufnit rasul. ‘Putem face asta. Dar cred ca as prefera o cafea, undeva’ ‘Sincer, si eu’ mi-a spus si mi-a placut tonul calm asezonat la zambetul ala. Cred ca ma saturasem de aia fara personalitate. Fara fata. Fara nume. Ne-am vazut periodic de atunci. I s-a parut tare ce faceam. A si incercat cate ceva din meniu. Unele i-au placut mai mult ca altele. Cred ca sandalele. Imi place cum se vede curbura piciorului in ele. Si stiu ca si lui. Hm. Oare de cand a inceput sa imi pese de asta? 3 Cateodata, ascult o piesa care m-a fermecat demult si incerc din rasputeri sa simt iar ce simteam atunci. Aproape ca imi curg lacrumi cand prind o farama din sentimentul ala pierdut. Din cine eram atunci. Efortul asta e tot mai greu de facut. Ma desprind tot mai mult de cine eram. De trecut. Noi straturi se aseaza peste mine, ma remodeleaza, ma transforma mereu in altcineva. Ieri am auzit la radio una din piesele alea cam serbede, care ii placeau ei asa mult. Am incercat sa imi amintesc de momentele alea cand o ascultam impreuna. Imaginile sunt fara gust. Fara miros. A fost un interludiu scurt, pentru mine. La vreo saptamana dupa cutremur, m-a sunat maica-sa. Incercase sa dea de mine in toata perioada aia. O gasisera sub blocul ala inalt. Ala de langa fantana, din centru. Am ramas tacut. Nu stiam ce sa spun. Maica-sa a interpretat asta drept un semn de durere din partea mea. Vorbea la telefon, nu stiu ce spunea, cert e ca nu auzeam decat un barait neintrerupt, pitigaiat, de departe. Din alta viata. Am fost la inmormantare. Am stat mut ca o statuie. Mi-a fost fizic rau. Sincer. M-am jucat rolul pana la final. Pentru cineva care devenise, de ceva timp, deja, o straina pentru mine. Imi iau cheile de la masina si incui usa. Oare am luat cartea aia? I-am luat un cadou mic tipei asteia cu care ma vad. O stiu de cateva luni, deja. Incredibil, ce repede a trecut timpul cu ea. Ma apuca rasul cand imi amintesc prima intalnire. O vazusem pe un site de swingeri, era ceva cu dominare, nebunii din astea. Cred ca m-am uitat la poza aia de la profil vreo 5 minute. I-am cerut ‘o sesiune’ contracost si a acceptat. Practic, tipa era curva, m-am gandit atunci. Ei, si? Hai sa vedem ce e cu ea. Ne-am vazut pe la Romana. O tipa misto. Cu un zambet ironic. Si un cur de milioane. Am iesit la o cafea. ‘Si? Ce facem acum? Trebuie sa latru in 4 labe, iar tu imi dai Chappy?’ A pufnit-o rasul. Fata desteapta. ‘Putem face asta. Dar cred ca as prefera o cafea, undeva’ 4 Stau in pat si ma uit la el cum doarme linistit. Doamne, ce muzica asculta… dar macar si-o trage ca muzica. Navalnic. 3 Iau o gura de whiskey. Las arsura sa se aseze in toata gura. O ascult cum imi cucereste pielea, incetul cu incetul. Pana tot urletul ala amorteste. Ca intr-o transa a unui saman uitat de secole. Azi dimineata m-am uitat la ea in timp ce se trezea. In timp ce revenea, incet, incet, la viata. Ma uitam la ea cum a renascut. Ca mine. Ca tine. Ciclic. La nesfarsit.
0 Comments
Leave a Reply. |
NOWHERE. And fast.Celor care, în ciuda tuturor temerilor, credem mai departe în steaua noastră. AUTHORO utopie în 5 capitole individuale, în senzații și imagini, trăită de Victor Vava Ferezan. CUPRINS
|